Sfintii Parinti, spunand ca "acela care isi vede pacatele este mai mare decat acela care invie mortii", arata cat de mare este cunoasterea de sine, smerenia si pocainta. Acest lucru este insa aproape cu neputinta aceluia care se spovedeste doar de cateva ori pe an, iar si atunci in chip mecanic.
Sfantul Nicodim Aghioritul defineste marturisirea pacatelor astfel: "Spovedania este destainuirea rostita a faptelor, a cuvintelor si a gandurilor viclene, facuta de buna voie, cu frangerea inimii (pocainta), cu osandire de sine (smerenie), limpede, fara rusine, cu hotarare, catre un duhovnic randuit canonic".
Spovedania zilnica
Cugetarea la pacatele personale nu trebuie sa ne paraseasca niciodata, zilnic fiind datori sa ne vedem patimile si rautatile care ne inrobesc. Acela care isi uita pacatele sau trece prea usor peste greselile personale va ajunge sa vada numai greselile celor de langa el, pe cand acela care se indeletniceste mai mult cu privirea spre pacatele sale, nu va mai vedea greselile celui de langa el. Astfel, zilnic trebuie sa ne spovedim pacatele si sa cerem iertare pentru ele, inaintea lui Dumnezeu.
Intr-una din rugaciunile de seara, ne rugam astfel: "Milostiveste-Te spre mine, pacatosul robul Tau, si ma miluieste si-mi iarta mie, nevrednicului, toate cate am gresit Tie astazi, ca un om si nu numai ca un om, ci si mai rau decat dobitocul; pacatele mele cele de voie si cele fara de voie, cele stiute si cele nestiute, care sunt din tinerete si din obiceiul cel rau si care sunt din voia cea sloboda si din lene: ori de m-am jurat cu numele Tau, ori de L-am hulit in gandul meu, sau pe cineva am ocarat, sau pe cineva am clevetit in mania mea, sau am scarbit, sau de ceva m-am maniat, sau am mintit, sau fara de vreme am dormit, sau vreun sarac a venit la mine si nu l-am socotit, sau pe fratele meu l-am scarbit, sau m-am sfadit, sau pe cineva am osandit, sau m-am marit, sau m-am trufit, sau stand la rugaciune mintea mea s-a ingrijit de vicleniile acestei lumi, sau razvratire am cugetat, sau prea m-am saturat, sau m-am imbatat, sau nebuneste am ras, sau ceva rau am cugetat, sau frumusete straina am vazut si cu dansa mi-am ranit inima, sau ce nu se cade am grait, sau de pacatul fratelui meu am ras, iar pacatele mele sunt nenumarate, sau de rugaciune nu m-am ingrijit, sau altceva rau am facut si nu-mi aduc aminte; ca acestea toate si mai mari decat acestea am facut".
Recunoscandu-ne greselile in fata celor de langa noi, vom putea sa-i iertam mai usor, atunci cand vor gresi fata de noi. Sa fim pe cat putem de aspri cu noi insine si pe cat putem de blanzi cu ceilalti. Intr-o familie, este de mare folos ca fiecare sa poata spune celui de langa el greselile personale. Lameh, tatal dreptului Noe, savarsind o crima, a marturisit-o cu mare pocainta femeilor sale, invinovatindu-se pe sine inaintea lui Dumnezeu si scapand astfel de invinovatirea Aceluia. "Si a zis Lameh, catre femeile sale: Ada si Sela, ascultati glasul meu! Femeile lui Lameh, luati aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea si un tanar pentru vanataia mea. Daca pentru Cain va fi razbunarea de sapte ori, apoi pentru Lameh de saptezeci de ori cate sapte!" (Facere 4, 23-24). Marturisirea greselilor noastre trebuie facuta insa cu mare grija celor de langa noi, spre a nu da prilej de sminteala.
Spovedania incepe acasa
Un crestin adevarat isi marturiseste zilnic pacatele inaintea lui Dumnezeu, cerandu-si iertare si tuturor celor de langa el, atunci cand greseste lor. Spovedania sub epitrahilul preotului ramane insa singura cale sigura in vedere iertarii pacatelor si a impartasirii cu Trupul si Sangele Mantuitorului.
Mai inainte de a merge la preot, pentru marturisirea pacatelor, se cade a petrece un timp in liniste, fie in casa, fie in biserica, spre a cugeta la pacatele savarsite de la ultima Spovedanie. In aceasta privinta, pentru a nu uita vreun pacat si pentru a nu intarzia foarte mult inaintea parintelui, este de folos a scrie pe o hartie pacatele savarsite. Acest lucru poate fi facut si in timp, completand lista oridecateori este cazul. Unii duhovnici recomandau ucenicilor lor sa tina jurnale zilnice, in care sa se urmareasca pe ei insisi, in privinta gandurilor, a cuvintelor rostite si a faptelor necuviincioase savarsite.
Se intampla uneori sa spovedim aceleasi pacate. Chiar si asa, acest lucru nu inseamna ca ne spovedim degeaba, ci mai ales ca nu luptam suficient cu patimile respective. A merge la duhovnic si a spune "Am facut aceleasi pacate, parinte!" este un semn de nepasare si de trandavie sufleteasca. Este bine ca nu apar pacate noi, insa e rau ca nu putem scapa de patimile cele vechi, deoarece in aceasta viata nu exista stare pe loc; fie urcam, fie coboram, numai pe loc nu stam.
Este de mare folos sa intelegem de ce ne spovedim, de ce avem nevoie de preot pentru acest lucru, de ce nu putem sa ne cerem iertare numai inaintea lui Dumnezeu si a semenilor nostri etc. Pentru aceasta, de mare folos ne poate fi citirea zilnica din Sfanta Scriptura si din cuvintele duhovnicesti ale Sfintilor Parinti. Cu cat vom intelege mai bine lupta ridicata de diavol impotriva noastra si greutatea pacatelor savarsite, cu atat ne vom spovedim mai atent si mai des inaintea parintelui duhovnic, prin post si rugaciune apropiindu-ne, mai apoi, de Sfanta Euharistie.
Spovedania nu este totuna cu "sfatul psihologului"
Spovedania este una dintre Tainele Bisericii; prin marturisirea cu pocainta a pacatelor, inaintea preotului duhovnic, Hristos Insusi iertandu-ne pacatele si dandu-ne harul Sfantului Sau Duh, spre tamaduire si spre mantuire.
Astfel, daca tot mergem sa ne spovedim, este bine sa ne spovedim si cum trebuie. Nu mergem la duhovnic sa ii povestim ce am mai facut in ultima vreme ori pentru a-i spune ce a mai facut o ruda sau alta, ci pentru a scoate la iveala duhurile necurate care ne inrobesc peste saptamana, facandu-ne sa cadem in nedragoste, mandrie si judecata nemiloasa.
Chiar daca preotul este si un bun psiholog, el ajungand sa cunoasca din ce in ce mai bine sufletul uman si nevoile acestuia, Spovedania nu trebuie transformata intr-o discutie psihologica, asemenea celei avute cu un psiholog. Orice discutie sau nelamurire trebuie sa aiba loc inainte sau dupa Spovedanie, iar nu in timpul acesteia.
Ca un om sa se spovedeasca bine este nevoie mai intai ca el sa se cunoasca bine. Cand cel care se spovedeste se cunoaste bine, preotul poate sa nu mai intrebe despre pacate; intrebarile duhovnicului ajuta numai spre o cunoastere de sine mai buna a celui venit. Astfel, cel care ar trebui sa vorbeasca mai mult in Spovedanie ar trebui sa fie cel care se spovedeste (marturiseste), iar nu preotul. Spovedania nu este predica sau cateheza. Cartile duhovnicesti si Sfanta Scriptura, precum si indreptarele de spovedanie, ne ajuta sa ne cunoastem mai bine, deci si sa ne spovedim bine.
Spovedania implica trei marturisiri: marturisirea faptelor, a cuvintele si a gandurile straine de Dumnezeu. Marturisirea tuturor gandurilor este vitala pentru sanatatea sufleteasca a celui care se spovedeste. Gandurile sunt viitoare fapte, drept pentru care, pentru a nu mai ajunge la a savarsi anumite fapte, se cade a privi cu toata seriozitatea gandurile straine de Dumnezeu. Cuviosul Porfirie spune: "Sa ne spovedim nu numai pacatele, ci si gandurile, gandurile de teama, de tristete, de bucurie sau de suparare, prilejuite de diverse evenimente, ca cutremurele de pamant, moartea celor dragi, casatoriile, indoielile etc."
Odata ingenuncheat sub epitrahil, credinciosul trebuie sa fie constient de faptul ca Hristos este de fata si ca ii asculta marturisirea. Preotii sunt numai niste martori ai intoarcerii celor pacatosi catre Dumnezeu (martori ai pocaintei). Astfel, esentiala este pocainta cu care ingenunchem la Spovedanie, iar nu discutia avuta cu preotul.
Spovedania deasa si corecta tamaduieste orice patima
In general, omul se pregateste mai ales in posturile cele mari, si atunci in graba sau din obisnuinta. Trebuie stiut faptul ca, in cursul anului, spovedania este mai ferita de graba specifica perioadelor aglomerate de la sfarsitul posturilor. Duhovnicul trebuie sa fie un om care sa ne insoteasca tot anul, iar nu un om pe care sa il vizitam rareori. Pentru aceasta, rugaciunea zilnica pentru duhovnic nu trebuie trecuta cu vederea, pe acesta fiind datori sa-l pomenim mai inainte de toti ceilalti.
Cautarea unui duhovnic foarte ingaduitor sau a unui duhovnic vazator cu duhul nu este un lucru sanatos. Un om grav bolnav nu cauta un doctor care sa-i dea sucuri dulci, ci un doctor care sa curate cat mai bine rana, indiferent de durerea pricinuita. Este drept, asprimea poate pierde pe cel venit mai mult decat mila. Pentru aceasta, ca duhovnic, un preot trebuie sa aiba inima de parinte, de frate si de prieten; trebuie sa aiba dreapta credinta, dragoste si rabdare fata de cei veniti la el; trebuie sa nu se grabeasca in scaunul Spovedaniei; trebuie sa tina o legatura continua cu cel pe care il spovedeste (macar saptamanal).
Sa alergam cat mai des la Spovedanie, iar nu doar in cazul savarsirii unui pacat grav. Facand astfel, obiceiurile cele rele nu se intaresc si mai mult, patimile sunt urmarite mai usor, uitarea nu le poate acoperi de fel, harul se redobandeste mai repede, iar vrajile si celelalte lucruri satanice se arata neputincioase.
Deoarece nimeni nu ne poate obliga sa venim la Taina Spovedaniei, nu trebuie ca duhovnicul sa ne smulga marturisirea pacatelor, ci noi insine, dupa o amanuntita cercetare de sine, sa recunoastem starea de cadere in care ne aflam. Rostirea pacatelor cu frangere de inima vine numai din constientizarea faptului ca, prin pacate, L-am intristat pe Dumnezeu. Pocainta este o tristete si o durere adanca a inimii manifestata si ca o puternica ura fata de pacat.
Mandria ne impiedica sa ne cunoastem, atat pe noi, cat si pe Dumnezeu. Osandire de sine si autoinvinuirea pentru pacatele personale, fara a arunca vina asupra altora, este singurul mod corect de a ne spovedi. In aceasta privinta, Sfantul Ioan Scararul ne indeamna: "Dezgoleste-ti, dezgoleste-ti rana in fata doctorului si nu te rusina; si spune: A mea e buba, parinte, a mea e rana. Din nepasarea mea s-a pricinuit, si nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!"
Teodor Danalache
