Înţelegeam că părintele voia să evite mândria, travestită în vesmântul îndreptăţirii de sine, a fariseismului creştinesc al virtuţii, sau într-o condamnare de sine a conştiinţei "creştineşti" ruşinată a păcatului. Vedeam că semeţia celor ce se simţeau "curaţi" şi sfiala celor ce se simţeau "vinovaţi" nu diferă în esenţă, că sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede, adică ale mândriei. Fiindcă adevăratul credincios creştin se eliberează de vinovăţie prin spovedanie şi prin iertarea păcatelor şi se bucură în această libertate pe care i-a dăruit-o Hristos; şi, cunoscând că este un dar de la Dumnezeu, este recunoscător şi nu se trufeşte. Este curat prin sângele lui Hristos şi nu prin izbânda sa personală; astfel se bucură, mulţumeşte, nu se mândreşte, ba chiar îi vede pe toţi ceilalţi ca fiind potenţial buni, prin sângele lui Hristos.
Părintele ne arăta drumul care limita răul (păcatul) şi foarte răul (mândria virtuţii) şi conducea la binele cel mai înalt, adică la smerenia virtuţii. De aceea încerca să protejeze curăţia smereniei de primejdiile măsluirii ei. Îmi vorbea: "Să fim smeriţi, însă să nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcană a diavolului, care aduce cu sine deznădejdea şi delăsarea, în vreme ce adevărata smerenie aduce cu sine nădejdea şi lucrarea poruncilor lui Hristos". Părintele, prin învăţătura sa, dar mai ales prin viaţa pe care o ducea, îşi păstorea oile şi le ducea spre pajişti de iubire şi smerenie. El însuşi trăia smerenia, crezând despre sine că nu este nimic, în vreme ce – aşa cum spunea – Dumnezeu este Totul, şi că, ceea ce vedeam noi că are el (Părintele), nu era al său, ci dar de la Dumnezeu.
Părintele Porfirie Kavsokalivitul
