Într-o zi părintele mi-a spus: "CreÅŸtinul trebuie să evite religiozitatea bolnăvicioasă; adică atât sentimentul superiorităţii pentru virtutea sa, cât ÅŸi sentimentul inferiorităţii pentru păcătoÅŸenia sa. Una este complexul (nota tr.: de superioritate sau inferioritate) ÅŸi alta smerenia; una este melancolia ÅŸi alta pocăinÅ£a. Odată m-a vizitat un psihiatru, om de lume, ÅŸi l-a acuzat pe Hristos că, după părerea sa, crea sentimente de vinovăţie ÅŸi melancolie. I-am răspuns: "Accept că unii creÅŸtini, din greÅŸeala lor sau a altora, sunt prinÅŸi ca într-o capcană în boala sentimentelor de vinovăţie, însă tu trebuie să fii de acord că mirenii sunt prinÅŸi în capcana unei boli ÅŸi mai rele, aceea a mândriei. Cât despre vinovăţiile religioase, lângă Hristos, ele dispar, prin pocăinţă ÅŸi spovedanie, însă mândria mirenilor, care trăiesc departe de Hristos, nu dispare". Cu ajutorul acestor convingeri ale Părintelui, mi s-au desluÅŸit anumite nelămuriri ce aveam, legate de probleme psihologice ale vieÅ£ii creÅŸtine.

ÎnÅ£elegeam că părintele voia să evite mândria, travestită în vesmântul îndreptăţirii de sine, a fariseismului creÅŸtinesc al virtuÅ£ii, sau într-o condamnare de sine a conÅŸtiinÅ£ei "creÅŸtineÅŸti" ruÅŸinată a păcatului. Vedeam că semeÅ£ia celor ce se simÅ£eau "curaÅ£i" ÅŸi sfiala celor ce se simÅ£eau "vinovaÅ£i" nu diferă în esenţă, că sunt cele două feÅ£e ale aceleiaÅŸi monede, adică ale mândriei. Fiindcă adevăratul credincios creÅŸtin se eliberează de vinovăţie prin spovedanie ÅŸi prin iertarea păcatelor ÅŸi se bucură în această libertate pe care i-a dăruit-o Hristos; ÅŸi, cunoscând că este un dar de la Dumnezeu, este recunoscător ÅŸi nu se trufeÅŸte. Este curat prin sângele lui Hristos ÅŸi nu prin izbânda sa personală; astfel se bucură, mulÅ£umeÅŸte, nu se mândreÅŸte, ba chiar îi vede pe toÅ£i ceilalÅ£i ca fiind potenÅ£ial buni, prin sângele lui Hristos.

Părintele ne arăta drumul care limita răul (păcatul) ÅŸi foarte răul (mândria virtuÅ£ii) ÅŸi conducea la binele cel mai înalt, adică la smerenia virtuÅ£ii. De aceea încerca să protejeze curăţia smereniei de primejdiile măsluirii ei. Îmi vorbea: "Să fim smeriÅ£i, însă să nu vorbim despre smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcană a diavolului, care aduce cu sine deznădejdea ÅŸi delăsarea, în vreme ce adevărata smerenie aduce cu sine nădejdea ÅŸi lucrarea poruncilor lui Hristos". Părintele, prin învăţătura sa, dar mai ales prin viaÅ£a pe care o ducea, îÅŸi păstorea oile ÅŸi le ducea spre pajiÅŸti de iubire ÅŸi smerenie. El însuÅŸi trăia smerenia, crezând despre sine că nu este nimic, în vreme ce – aÅŸa cum spunea – Dumnezeu este Totul, ÅŸi că, ceea ce vedeam noi că are el (Părintele), nu era al său, ci dar de la Dumnezeu.

 Părintele Porfirie Kavsokalivitul

CITEȘTE ȘI: "Palatul Copiilor din BotoÈ™ani, gazda Concursului NaÈ›ional de Electronică „TEAMâ€..."