Surprinzătoare apărarea libertăţii de expresie şi solidaritatea cu nefericiţii jurnalişti francezi, într-o Românie în care presei, şi nu numai, îi este interzisă prin lege negarea Holocaustului (sub ameninţarea cu închisoarea), criticarea homosexualităţii sau folosirea unui termen total inofensiv precum cel de "ţigan". Nu am văzut o asemenea trezire a conştiinţelor în situaţii din România în care evreii au impus (şi au reuşit!) retragerea titlurilor acordate unor martiri sau luptători anticomunişti (cazurile Justin Pârvu sau Valeriu Gafencu), au reclamat (şi li s-a dat dreptate, prin legi speciale) orice atingere la numele sau renumele neamului lor.
Unde este, aşadar, libertatea de expresie, şi care este măsura ei? Se compară acestea cu grozăviile publicate de presa franceză?!
Nimeni, niciodată, nu va fi de acord cu terorismul, cu actele ucigaşe, cu violenţa în numele unui crez sau al unei credinţe, oricare ar fi acestea. Dar cu instigarea la violenţă, la terorism suntem de acord, atâta vreme cât ea generează falşi martiri, falşi eroi? "Descântătorul de şerpi, de va muri muşcat de şarpe, nimeni nu-l va jeli", spune Înţeleptul Solomon. Iar mai aproape de noi, românii, este vorba rostită de Iisus în Grădina Ghetsimani: "Cine scoate sabia de sabie va muri".
"Caricatura trebuie să-i bucure pe alții, nu să-i întristeze"
Mai periculoasă decât tragedia petrecută la Paris este, de departe, turnura pe care o ia supralicitarea aşa-numitei libertăţi de expresie, care ajunge, iată, să fie mai presus de lege.
"Jurnaliştii francezi au forţat nota într-un mod cu care eu ca jurnalist nu sunt de acord. Cred cu tărie în libertatea noastră de expresie. Cred că nimeni nu poate şi nu trebuie să ne interzică nimic cu excepţia legii, bineînţeles, a încălcării Constituţiei. Este nevoie de autolimitări, iar în acest caz, jurnaliştii francezi au forţat nota exclusiv pentru a-şi vinde revista, pentru a mări tirajul cu orice preţ. Eu nu aş apăra ca liberate de expresie ceea ce au publicat jurnaliştii francezi şi conduita editorială a publicaţiei. Dar cu siguranţă, cei care au înţeles să răspundă cu gloanţe unui act de presă, fie el tabloid, nefericit, de prost gust, jignitor, trebuie cu siguranţă urmăriţi şi aduşi în faţa justiţiei", spune jurnalistul Cristian Tudor Popescu.
Însă şi mai sugestivă mi s-a părut atitudinea caricaturistului român Ștefan Popa Popa’s. "Caricatura trebuie să-i bucure pe alții, nu să-i întristeze, trebuie să ai o limită, decență". Artistul nu este de acord cu unele caricaturi publicate în "Charlie Hebdo". "Într-o democrație, trebuie să respecți pe toată lumea. Nu poți tu catolic să te legi de musulmani și să faci nu știu ce, nu este de bun-simț. Trebuie să faci caricatură până la limita de bun-simț. Nu au făcut bine că au continuat cu acele caricaturi, mai ales după ce au fost amenințați. Părerea mea este că acei caricaturiști care fac caricaturi despre sex și anti-religie sunt caricaturiști slabi, care nu au ce să caute printre noi. Eu, studenților de la școala mea, le și rup astfel de desene".
Ne reeducăm de bună voie?
Motivul acestui material nu este, însă, cel de a readuce în atenţie un subiect extrem de disputat în aceste zile, ci mai degrabă nevoia de a face o paralelă între caricaturile publicate de jurnaliştii francezi şi ceea ce se petrecea, în anii 50-60, în puşcăriile româneşti şi modul în care "omul nou" de atunci, comunistul ale cărui rămăşite le regăsim şi astăzi în societatea românească (unii dintre ei aprigi susţinători ai libertăţii de expresie cu iz franţuzesc!), acţiona pentru nimicirea duhului creştin, pentru uciderea Lui Dumnezeu.
Găsim aceste fapte prezentate în lucrarea lui Ioan Ianolide, "Întoarcerea la Hristos", iar notele editorului, postate răzleţ în josul paginilor, sunt mai mult decât grăitoare: "Izbitoare asemănarea dintre ceea ce se întâmpla în reeducarea de la Piteşti cu ceea ce se petrece în România de astăzi, când se vrea reeducarea întregului popor. Blasfemiile puse la cale atunci de Ţurcanu (Eugen Ţurcanu, şeful reeducării de la Piteşti, nota red.) sunt prezentate astăzi spre delectare sau, mai grav, ca fenomen cultural, drept mijloace de emancipare…".
Pentru că, iată, caricaturile jurnaliştilor francezi sunt "reproduceri" fidele ale atrocităţilor petrecute în închisorile comuniste, unele executate chiar de către deţinuţi, "după torturi de neimaginat". Astăzi, însă, "aceste blasfemii le promovează de bunăvoie reeducaţii "intelectuali" ai societăţii democratice, închişi în temniţa cea mare a noii ordini mondiale", spune editorul cărţii lui Ioan Ianolide.
Iată ce se petrecea în anii comunismului, în timpul reeducării de la Piteşti (ne cerem scuze, asemenea, pentru publicarea a două dintre caricaturile jurnaliştilor francezi, dar o facem doar pentru a "proba" paralela sinistră despre care vorbeam mai sus):
"Eugen Ţurcanu se află în faţa unui grup de multă vreme îngrozit şi desfigurat sufleteşte. Toţi tremură electrizaţi, posedaţi, îngroziţi. Ţurcanu este imperturbabil, ca un zeu al nimicirii şi al morţii. Privirea lui e înfiorătoare, pumnul lui e greu, prezenţa lui îngrozeşte, numele lui obsedează.-Dezbrăcarea! Ordonă el unuia. Tu eşti Fecioara Prea..., iar tu (şi arată spre altul) eşti preasfântul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul Lui Dumnezeu, dracu să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară. Deci, fă, Marie, pune fundul la bătaie! Aşa, aşa…!
…Toţi la pielea goală. Vreau o orgie, bă, cum nu s-a mai văzut. Eu, dumnezeu, o ordon ca atotputernic. Apoi să treceţi, pe rând, să vă cuminecaţi. Dacă nu vă ajunge, avem tineta plină.
Şi a început un ritual dement, condus de fantezia lui Ţurcanu, care părea inepuizabilă.
Să fim iertaţi de limbaj şi de faptul că descriem o astfel de oroare şi blasfemie. O facem cu groază şi durere, dar convinşi că lumea are nevoie de acest şoc pentru a se putea trezi. O lume ea însăşi alienată are nevoie de astfel de grozăvii pentru a putea să fie impresionată şi să devină conştientă de prăpastia în care alunecă".
În zadar, spunem astăzi! Lumea nu s-a trezit. Lumea nu se lasă impresionată. Suntem nefericiţii "torturaţi" ai zilelor noastre, dar sub o altă stăpânire, pe care nici măcar nu o conştientizăm.
Nici o diferenţă între noi şi bieţii luptători anticomunişti care, după torturi cumplite, bătăi groaznice şi spălarea minţilor, acţionau în consecinţă:
"În timp ce se executa public acest act imbecil şi pervers, la un semn al lui Ţurcanu asistenţa a izbucnit în scandal, râs, huiduieli şi batjocoriri ale lucrurilor sfinte. Oamenii aceia aveau privirile pierdute, instabile, de şerpi în atac, de fiare încolţite de moarte, de nebuni ori de demoni. Expresia feţelor era înspăimântătoare. Gesturile erau agitate, dezarticulate. Toţi erau obligaţi să aplaude, dar nu toţi o făceau în acelaşi stil, căci fiecare ajunsese la un anumit grad de rezistenţă sau de decădere. Prin aceasta se urmărea distrugerea credinţei, ultimul bastion al rezistenţei umane asaltate de forţele întunericului".S-a prăbuşit oare, astăzi, ultimul bastion al rezistenţei umane? Fără să fim schingiuiţi, torturaţi, bătuţi? De bună voie aplaudăm, huiduim, batjocorim?
Şi noi am TRAS! NOI suntem acel popor care, în 1989, a scos arma şi şi-a împuşcat conducătorii, consideraţi vinovaţi pentru deceniile de comunism.
Şi, cu toate acestea, şi tu eşti Charlie? De ce?!
(Florentina Toniţă)
