Uneori, o simplă întâmplare îÅ£i poate schimba viaÅ£a, oferindu-Å£i un alt drum, o altă trăire, un alt fel de a visa. Uneori se întâmplă ca, fără mari căutări ÅŸi me­rite personale, să te cuprindă bucuria unui miracol ÅŸi, brusc, în clipa imediat următoare, descoperi sentimentul că exiÅŸ­ti ÅŸi vezi pentru prima oară lumea dim­prejur, aÅŸa cum i s-a în­tâm­plat an­tro­po­logului Ci­­­prian Voicilă, când, în braÅ£ele lui, din­tr-o cu­tiu­Å£Äƒ cu moaÅŸte luate din osua­rul de la Aiud, a iz­vo­rât un mir pu­ter­nic ÅŸi în­mi­res­mat. A iz­vo­rât dintr-un craniu luat la în­tâm­plare de pe Valea Robilor, din cimitirul deÅ£inuÅ£ilor politici - tineri ai unei generaÅ£ii tragice ÅŸi lipsite de noroc; tineri fără nume ÅŸi fără mormânt, pentru care astăzi antropologul Ci­prian Voicilă ÅŸi alÅ£i ucenici ai părintelui Iustin Pârvu cer me­reu ceea ce ruÅŸii, sârbii, esto­nienii ÅŸi bulgarii au făcut deja. Cer canonizarea celor uciÅŸi în închisorile comuniste ÅŸi săr­bătorirea lor în ziua de 14 mai, ca amintire a acelui 14 mai 1949, când mii de studenÅ£i au fost aruncaÅ£i, fără nicio vină, în cele mai întunecate ÅŸi cumplite temniÅ£e: PiteÅŸti, Aiud, Târgu Ocna, Râmnicul Sărat, Jilava.  

Minunile de la racla părintelui Ilie LăcătuÅŸu ÅŸi floarea care nu se ofileÅŸte niciodată  

Imaginea unui craniu din care izvorăsc picuri de mir vorbeÅŸte de la sine. Nu contează că nu-i ÅŸtim nici numele ÅŸi nici împrejurările tragic omeneÅŸti ale vieÅ£ii. Sfin­Å£ii nu se grăbesc niciodată. Au timpul ÅŸi lucrarea lor nevăzută. Au planul ÅŸi misiunea lor tainică. Unii ră­mân în ascuns veacuri întregi, pentru a ieÅŸi apoi la lu­mină printr-o simplă rugăciune sau joacă de copil, cum s-a întâmplat cu sfinÅ£ii dobrogeni de la NiculiÅ£el. AlÅ£ii dau semn ÅŸi vorbesc la momentul potrivit. Apar în visul cuiva de trei ori la rând sau pun stol de păsărele să atra­gă atenÅ£ia ÅŸi să arate locul, asemenea porum­beilor de la peÅŸtera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul.  

SfinÅ£ii sunt casnicii noÅŸtri. Chiar ÅŸi când stau în ascuns ÅŸi nu-i vedem aievea, SfinÅ£ii ne sunt mereu ală­turi. Ne sprijină, se bucură pentru noi, ne dau curaj ÅŸi speranţă, iar uneori, din motive doar de ei ÅŸtiute, ne iau cuminte pe genunchi ÅŸi ne ÅŸoptesc ce avem de făcut, aÅŸa cum i s-a întâmplat, nu demult, lui Ciprian Voicilă, când a descoperit într-o raclă, nu mai adâncă decât cău­ÅŸul unor palme, o promisiune mare cât un legământ - promisiunea că nimic din faptele ÅŸi mărtu­riile celor crucificaÅ£i cândva în închisori să nu se piardă. Era o zi de 19 martie - o zi obiÅŸnuită, de primăvară. În­trebat de semnifi­caÅ£ia acestei zile, părintele Iustin Pârvu va tre­sări ÅŸi va cădea pe gân­duri, pentru ca într-un târziu să-ÅŸi amintească de mucenicia lui Virgil Maxim sau Ilie LăcătuÅŸu, cu multele lui vin­decări ÅŸi întâmplări miraculoase, pe care acum Ciprian Voicilă în­cearcă să le strângă sub streaÅŸina unei coperÅ£i, a unui titlu ÅŸi a unui cuvânt lămuritor, de pre­zentare. Nu vrea să intervină cu ni­mic sau să le dea o altă ordine, de­cât cea a mărturiei personale. Nu vrea să adauge, să pună de la sine, să-ÅŸi închipuie în plus. AÅŸa simte el că e mai bine ÅŸi mai ade­vărat. Miracolele trebuie lăsate laolaltă, în dragoste ÅŸi comuniune, exact cum stau ÅŸi se roagă acum credincioÅŸii la racla lui Ilie LăcătuÅŸu - îngenunchiaÅ£i ÅŸi copleÅŸiÅ£i de emoÅ£ie.  

La racla Sfântului încă necanonizat Ilie LăcătuÅŸu se întâmplă mereu lucruri uimitoare. Fiecare credincios are o poveste anume - o boală, o încercare grea, o cum­pănă de moarte. Unii vin special să ceară. AlÅ£ii vin să mulÅ£umească cum ÅŸtiu ei mai bine. Într-un colÅ£ al crip­tei, stă mai mereu ÅŸi se roagă tânărul adus cândva de rude într-o pătură. E chiar tânărul care, doar atingân­du-se de hainele părintelui, s-a ridicat singur din scau­nul cu rotile ÅŸi a putut să ple­ce acasă pe picioarele lui. Alături, o poÅ£i zări pe acea femeie care, cu copilul ei născut fără nervul optic (sin­­dromul Duane), s-a pră­vălit disperată la racla pă­rin­telui, implorând vinde­care, pentru ca la următorul con­sult me­dicii să constate în­măr­muriÅ£i că nervul ce lega ochiul de creierul copi­lului se refăcuse deja cu de la sine putere, sfidând orice lege sau ade­văr anatomic.  

E multă suferinţă, dar ÅŸi speranţă, la racla lui Ilie Lă­cătuÅŸu. Judecând după cre­dinÅ£a ÅŸi nevoia fiecăruia, pă­rintele dă semn. Pe unii îi lasă să-l atingă ÅŸi, asemenea bătrânului părinte Ioan de la Rarău, îi încălzeÅŸte mâna lui cu mâna sa, într-un gest de dragoste ÅŸi întărire. Pe alÅ£ii îi alege din mulÅ£imea aÅŸe­zată la rând ÅŸi le transmite ceva anume prin sora lui, Maria Sabina, aÅŸa cum s-a întâmplat cu soÅ£ia preotului Ciprian Staicu, pe care doamna Sabina a luat-o uÅŸor de mână ÅŸi a tras-o deo­parte, spunându-i: "Ver­dictul me­di­cilor e greÅŸit. Nu te tul­bu­ra... Vei avea o fe­tiţă". La sfârÅŸit, ca dintr-un impuls de moment, i-a ofe­rit o floare luată întâmplător din mul­tele flori din preaj­mă ÅŸi, mi­ra­culos, acea floa­re a rămas neofilită pînă la naÅŸterea fe­tiÅ£ei proorocite de părintele. A rămas parcă anume să con­­firme că orice naÅŸtere este o izbăvire a iu­birii prin curăţie, prin sim­plitate, prin răbdare, în­cre­dere ÅŸi, mai ales, prin fru­mos.  

SfinÅ£ii care ne privesc ÅŸi aÅŸteaptă, fără să ne ceară nimic  

La adevăr, ajungi în două feluri. Ajungi după ani lungi de căutări, de rugăciune ÅŸi contemplaÅ£ie, sau ajungi într-o clipă, ca purtat de un neaÅŸteptat sorb cos­mic, asemenea lui Ciprian Voicilă care, privind miraco­lul săvârÅŸit sub ochii lui, a înÅ£eles că niciodată ceea ce a fost cândva nu poate fi separat de ceea ce este. A în­Å£eles că în toate îÅŸi află prezenÅ£a unificatoare a unei voinÅ£e divine, greu de clintit, ÅŸi degeaba ne plângem de milă unii altora, considerându-ne un neam sărac, urgisit ÅŸi lipsit de noroc, când încă mai avem moaÅŸte ÅŸi sfinÅ£i pe care nu-i cunoaÅŸtem. Încă mai călcăm pe ur­me­le lor adâncite de paÅŸi, de lacrimi ÅŸi de genunchi ple­caÅ£i în rugăciune, de suferinÅ£e ÅŸi tortúri inimagina­bile. Sunt SfinÅ£ii închisorilor comuniste - mucenici răbdă­tori, smeriÅ£i ÅŸi fără cruce la mormânt. Nu le ÅŸtim nici nu­mele ÅŸi nici numărul. Sunt mulÅ£i ÅŸi, adesea, stau ne­vă­zut lângă noi - cete întregi, preoÅ£i sau mireni, călu­gări sau ţărani blajini ÅŸi fără vină. Ne privesc ÅŸi nu vor nimic. AÅŸteaptă doar să-i descoperim. AÅŸteaptă să le vină vremea, asemenea lui Gafencu, Vulcănescu, Arse­nie Boca, Sofian, GhiuÅŸ, Stăniloae, Steinhardt; aseme­nea lui Sandu Tudor (ucis în spălător) sau Gherasim Iscu, stareÅ£ul mânăstirii Tismana, care a murit în celula din Târgu Ocna, Å£inând în braÅ£e ÅŸi mângâind pe torÅ£io­narul său - un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a sorÅ£ii, coleg de celulă chiar cu părintele.  

Iubirea din hohotul de plâns   Până să ajungă în calendare ÅŸi acatiste, SfinÅ£ii în­chisorilor aÅŸteaptă. Nu se mai grăbesc nicăieri. Pentru ei, timpul e un capăt de drum; o enormă clipă prezentă. Din locul lor de tihnă, abia le mai auzi respiraÅ£ia ÅŸi pasul liniÅŸtit, de porumbel. Tac ÅŸi nu vor să deranjeze pe nimeni. Doar stau cuminte, cum stăteau odată în nopÅ£ile de Înviere, când aÅŸteptau să le intre în celulă însuÅŸi Hristos. Alături, clocotitor ÅŸi vulcanic, uÅŸor adus de spate ÅŸi cu o figură ascetică de sfânt bizantin, vorbeÅŸte Valeriu Gafencu.  

VorbeÅŸte cu înseÅŸi gândurile ÅŸi trăirile lor: "Îmi amintesc că era noapte când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ ÅŸi ini­ma zdrobită, într-un hohot de plâns... SimÅ£eam că îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem în­tr-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine sea­ma că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufe­ream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întrea­gă Iubirea. Îmi pierdusem încrederea în sinceri­ta­tea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înÅ£elegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Åži deo­dată... O! minune! Ce mare eÅŸti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneÅŸti am găsit-o în mine... Văzându-mi toate păcatele, am simÅ£it nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Åži o pace adâncă, un val sublim de lumină ÅŸi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uÅŸa, am ieÅŸit vijelios din celulă ÅŸi m-am dus la fiinÅ£ele care ÅŸtiam că mă iubesc mai mult, ÅŸi la cei care mă urau ÅŸi care greÅŸiseră cel mai mult faţă de mine. Åži le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt cel mai păcătos om. Nu merit în­cre­derea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!». ToÅ£i au rămas uimiÅ£i, înmăr­muriÅ£i. Unii m-au privit cu dispreÅ£, alÅ£ii m-au privit cu indiferenţă... Unii m-au privit cu iubire, pe care ei în­ÅŸiÅŸi nu ÅŸi-o puteau ex­plica... Un singur om mi-a spus: «MeriÅ£i a fi sărutat!». Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă ÅŸi... mi-am continuat plânsul, mulÅ£u­mind ÅŸi slăvindu-L pe Dumnezeu... Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu am simÅ£it mai mult dragostea Mân­tuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci".  

Uitarea e o boală grea. Leacul ei este simplu: pomenirea   Strângând mărturii despre SfinÅ£ii închisorilor, Ci­prian Voicilă le ia, le mângîie cu privirea, le aÅŸează atent între coperÅ£ile ocrotitoare ale unei cărÅ£i ÅŸi apoi aÅŸteaptă. Nu-ÅŸi face iluzii. Åžtie că nimic nu va clinti in­diferenÅ£a noastră faţă de canonizarea celor omorâÅ£i în temniÅ£ele comuniste. Nimic nu va schimba prejudecăţi ÅŸi neadevăruri ticluite anume să nu fie ÅŸterse uÅŸor din memorie.

Ceva însă trebuie făcut. RuÅŸii au canonizat sute de preoÅ£i asasinaÅ£i ÅŸi deportaÅ£i în Gulag. Bulgarii, la fel. Noi, doar îi strângem laolaltă cu alÅ£ii, în Ziua Tuturor SfinÅ£ilor, sau îi pomenim în treacăt la ectenie, cu o singură propoziÅ£ie: "Cei deportaÅ£i în lagăre ÅŸi în­chisori". Parcă ne ruÅŸinăm să-i recunoaÅŸtem ÅŸi să ne mândrim cu  ei. Ce ne costă să le cinstim numele ÅŸi să ne amintim de ei într-o zi specială, de 14 mai: Ziua Sfin­Å£ilor închisorii? Preferăm să aducem cu mare fast, cum s-a întâmplat de curând la GalaÅ£i, moaÅŸtele Cuvio­sului Luca al Crimeei. Preferăm sfinÅ£i contemporani, oameni minunaÅ£i de alt­fel, dar trăitori în altă parte ÅŸi în alte is­torii: Sf. Martir Ilarion TroiÅ£ki, Cuvioasa Mai­ca Serafima, Sf. Kuksa de Odessa sau Sf. Iov Candrea, numit ÅŸi As­cetul Rusiei carpatine. CuvioÅŸii noÅŸtri pot să mai aÅŸtepte. La vreme de necaz sau boală, le căutăm mormântul sau moaÅŸtele, mergem în pelerinaj la Prislop sau Rarău, dar acolo, uităm brusc pentru ce am ajuns. Uităm de chiar marii noÅŸtri duhovnici ÅŸi îndrumători: Arsenie Boca, Daniil (Sandu) Tudor, Adrian Făge­Å£eanu, Galeriu, Cleopa, Papacioc.  

Răbdător ÅŸi atent să nu supere pe nimeni, antropo­logul Ciprian Voicilă observă duplicitatea în care ne complacem de mai multă vreme ÅŸi oftează. "În defini­tiv, nu e vorba de noi, ca persoane simple ÅŸi individua­le. E vorba de fapt de memoria noastră colectivă, de efortul absolut necesar de a readuce în prezent prin cărÅ£i, prin prezentări, prin conferin­Å£e faptele exemplare ale unui trecut care ne cuprinde fără excepÅ£ie sau dispensă pe noi, toÅ£i... Trebuie făcut acest efort, pentru că se uită... Uitarea e o boală grea ÅŸi mortală, iar lea­cul ei este simplu: pomeni­rea. Nu e nevoie de mari desfăşu­rări intelectuale. E suficient să te întâlneÅŸti în numele lor ÅŸi să rezumi niÅŸte fapte. Să poves­teÅŸti, de pildă, cum părintelui Adrian FăgeÅ£eanu i s-a smuls de opt ori cru­ciu­liÅ£a de la gât, în timpul anchetei, de către un securist, iar părintele s-a repezit de fiecare dată la coÅŸul de gunoi pentru a pune cruciu­liÅ£a din nou la gât, în­durând o ploaie de lovi­turi, de pumni ÅŸi picioa­re date cu toată ura. Pe urmă, să povesteÅŸti cum Gafencu a renunÅ£at la sticluÅ£a lui de strepto­mi­cină, care ar fi putut să-l salveze, dar el a preferat să i-o dea unui frate de suferinţă, evreului Wurmbrand, într-un gest profund creÅŸtin, care a făcut în aÅŸa fel ca Wurmbrand să iasă teafăr din închisoare, iar Valeriu să moară măcinat de tuberculoză".  

Adâncul de foame, mizerie ÅŸi suferinţă de la Aiud, Gherla sau Jilava s-a încălzit deseori cu gesturi de mare iradiere creÅŸtină. Gestul fragilului intelectual Mircea Vulcănescu, care s-a aÅŸezat pe cimentul umed ÅŸi îngheÅ£at, pentru ca aproapele lui (mult mai plăpând decît el) să doarmă câteva clipe pe aÅŸternutul propriu­lui său trup. Gestul părintelui Calciu, care a prelungit cu picuri de sânge din sângele lui viaÅ£a unui smerit mu­cenic al lui Hristos, Constantin OpriÅŸan. Gestul de mare curaj al părintelui Ioan Iovan, care nu numai că a împărtăşit în ascuns pe deÅ£inuÅ£i, coborându-le Sfânta Cuminecătură cu o sfoară pe fe­reastra celulei, dar, prin blân­deÅ£ea unui singur cuvânt inspi­rat de Dumnezeu, a reuÅŸit să-l încreÅŸtineze pe cel mai cumplit ÅŸi mai ateu gardian de la Aiud.  

Prin suferinÅ£a ÅŸi exemplul lor, toÅ£i sunt SfinÅ£i. Să nu avem nicio îndoială! O spun cei care încă mai trăiesc. O spun sutele de mărturii ÅŸi vindecări mira­cu­loase ce se petrec chiar în zi­lele noastre. O spune însuÅŸi ma­rele patetic, Sfântul aruncat printre alÅ£i SfinÅ£i, Valeriu Ga­fen­cu: "Azi noapte, cînd voi dormeaÅ£i, am avut o vedenie. Acolo, în vede­nie, am înÅ£eles temniÅ£a. Am văzut moartea ÅŸi în­vierea temniÅ£ei. Am vă­zut pământul deschizân­du-se ÅŸi înghiÅ£ind închi­soarea. Pământul ÅŸi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am vă­zut apărând în loc o bi­serică. La început era mică.   Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Când a ajuns mare cât temniÅ£a noastră, am intrat cu sfială în ea. FraÅ£ilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică rugân­du-vă. Catapeteasma era obiÅŸnuită, având pe ea sfinÅ£ii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereÅ£i, nu mi-a venit să cred. Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noÅŸtri, îmbrăcaÅ£i în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uÅŸor, pe alÅ£ii mai greu. Aveau aură de sfinÅ£i. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toÅ£i acolo, unii erau cu voi".     

(Sorin Preda, Formula AS)  

CITEȘTE ȘI: "Ajutoare de urgență de sute de mii de lei pentru angajaÈ›ii unei agenÈ›ii de stat È..."