Minunile de la racla părintelui Ilie Lăcătuşu şi floarea care nu se ofileşte niciodată
Imaginea unui craniu din care izvorăsc picuri de mir vorbeşte de la sine. Nu contează că nu-i ştim nici numele şi nici împrejurările tragic omeneşti ale vieţii. Sfinţii nu se grăbesc niciodată. Au timpul şi lucrarea lor nevăzută. Au planul şi misiunea lor tainică. Unii rămân în ascuns veacuri întregi, pentru a ieşi apoi la lumină printr-o simplă rugăciune sau joacă de copil, cum s-a întâmplat cu sfinţii dobrogeni de la Niculiţel. Alţii dau semn şi vorbesc la momentul potrivit. Apar în visul cuiva de trei ori la rând sau pun stol de păsărele să atragă atenţia şi să arate locul, asemenea porumbeilor de la peştera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul.
Sfinţii sunt casnicii noştri. Chiar şi când stau în ascuns şi nu-i vedem aievea, Sfinţii ne sunt mereu alături. Ne sprijină, se bucură pentru noi, ne dau curaj şi speranţă, iar uneori, din motive doar de ei ştiute, ne iau cuminte pe genunchi şi ne şoptesc ce avem de făcut, aşa cum i s-a întâmplat, nu demult, lui Ciprian Voicilă, când a descoperit într-o raclă, nu mai adâncă decât căuşul unor palme, o promisiune mare cât un legământ - promisiunea că nimic din faptele şi mărturiile celor crucificaţi cândva în închisori să nu se piardă. Era o zi de 19 martie - o zi obişnuită, de primăvară. Întrebat de semnificaţia acestei zile, părintele Iustin Pârvu va tresări şi va cădea pe gânduri, pentru ca într-un târziu să-şi amintească de mucenicia lui Virgil Maxim sau Ilie Lăcătuşu, cu multele lui vindecări şi întâmplări miraculoase, pe care acum Ciprian Voicilă încearcă să le strângă sub streaşina unei coperţi, a unui titlu şi a unui cuvânt lămuritor, de prezentare. Nu vrea să intervină cu nimic sau să le dea o altă ordine, decât cea a mărturiei personale. Nu vrea să adauge, să pună de la sine, să-şi închipuie în plus. Aşa simte el că e mai bine şi mai adevărat. Miracolele trebuie lăsate laolaltă, în dragoste şi comuniune, exact cum stau şi se roagă acum credincioşii la racla lui Ilie Lăcătuşu - îngenunchiaţi şi copleşiţi de emoţie.
La racla Sfântului încă necanonizat Ilie Lăcătuşu se întâmplă mereu lucruri uimitoare. Fiecare credincios are o poveste anume - o boală, o încercare grea, o cumpănă de moarte. Unii vin special să ceară. Alţii vin să mulţumească cum ştiu ei mai bine. Într-un colţ al criptei, stă mai mereu şi se roagă tânărul adus cândva de rude într-o pătură. E chiar tânărul care, doar atingându-se de hainele părintelui, s-a ridicat singur din scaunul cu rotile şi a putut să plece acasă pe picioarele lui. Alături, o poţi zări pe acea femeie care, cu copilul ei născut fără nervul optic (sindromul Duane), s-a prăvălit disperată la racla părintelui, implorând vindecare, pentru ca la următorul consult medicii să constate înmărmuriţi că nervul ce lega ochiul de creierul copilului se refăcuse deja cu de la sine putere, sfidând orice lege sau adevăr anatomic.
E multă suferinţă, dar şi speranţă, la racla lui Ilie Lăcătuşu. Judecând după credinţa şi nevoia fiecăruia, părintele dă semn. Pe unii îi lasă să-l atingă şi, asemenea bătrânului părinte Ioan de la Rarău, îi încălzeşte mâna lui cu mâna sa, într-un gest de dragoste şi întărire. Pe alţii îi alege din mulţimea aşezată la rând şi le transmite ceva anume prin sora lui, Maria Sabina, aşa cum s-a întâmplat cu soţia preotului Ciprian Staicu, pe care doamna Sabina a luat-o uşor de mână şi a tras-o deoparte, spunându-i: "Verdictul medicilor e greşit. Nu te tulbura... Vei avea o fetiţă". La sfârşit, ca dintr-un impuls de moment, i-a oferit o floare luată întâmplător din multele flori din preajmă şi, miraculos, acea floare a rămas neofilită pînă la naşterea fetiţei proorocite de părintele. A rămas parcă anume să confirme că orice naştere este o izbăvire a iubirii prin curăţie, prin simplitate, prin răbdare, încredere şi, mai ales, prin frumos.
Sfinţii care ne privesc şi aşteaptă, fără să ne ceară nimic
La adevăr, ajungi în două feluri. Ajungi după ani lungi de căutări, de rugăciune şi contemplaţie, sau ajungi într-o clipă, ca purtat de un neaşteptat sorb cosmic, asemenea lui Ciprian Voicilă care, privind miracolul săvârşit sub ochii lui, a înţeles că niciodată ceea ce a fost cândva nu poate fi separat de ceea ce este. A înţeles că în toate îşi află prezenţa unificatoare a unei voinţe divine, greu de clintit, şi degeaba ne plângem de milă unii altora, considerându-ne un neam sărac, urgisit şi lipsit de noroc, când încă mai avem moaşte şi sfinţi pe care nu-i cunoaştem. Încă mai călcăm pe urmele lor adâncite de paşi, de lacrimi şi de genunchi plecaţi în rugăciune, de suferinţe şi tortúri inimaginabile. Sunt Sfinţii închisorilor comuniste - mucenici răbdători, smeriţi şi fără cruce la mormânt. Nu le ştim nici numele şi nici numărul. Sunt mulţi şi, adesea, stau nevăzut lângă noi - cete întregi, preoţi sau mireni, călugări sau ţărani blajini şi fără vină. Ne privesc şi nu vor nimic. Aşteaptă doar să-i descoperim. Aşteaptă să le vină vremea, asemenea lui Gafencu, Vulcănescu, Arsenie Boca, Sofian, Ghiuş, Stăniloae, Steinhardt; asemenea lui Sandu Tudor (ucis în spălător) sau Gherasim Iscu, stareţul mânăstirii Tismana, care a murit în celula din Târgu Ocna, ţinând în braţe şi mângâind pe torţionarul său - un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a sorţii, coleg de celulă chiar cu părintele.
Iubirea din hohotul de plâns Până să ajungă în calendare şi acatiste, Sfinţii închisorilor aşteaptă. Nu se mai grăbesc nicăieri. Pentru ei, timpul e un capăt de drum; o enormă clipă prezentă. Din locul lor de tihnă, abia le mai auzi respiraţia şi pasul liniştit, de porumbel. Tac şi nu vor să deranjeze pe nimeni. Doar stau cuminte, cum stăteau odată în nopţile de Înviere, când aşteptau să le intre în celulă însuşi Hristos. Alături, clocotitor şi vulcanic, uşor adus de spate şi cu o figură ascetică de sfânt bizantin, vorbeşte Valeriu Gafencu.
Vorbeşte cu înseşi gândurile şi trăirile lor: "Îmi amintesc că era noapte când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns... Simţeam că îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Îmi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea lui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată... O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine... Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc mai mult, şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine. Şi le-am mărturisit deschis, fără nici un înconjur: «Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit!». Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă... Unii m-au privit cu iubire, pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica... Un singur om mi-a spus: «Meriţi a fi sărutat!». Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în pernă şi... mi-am continuat plânsul, mulţumind şi slăvindu-L pe Dumnezeu... Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu am simţit mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea ca atunci".
Uitarea e o boală grea. Leacul ei este simplu: pomenirea Strângând mărturii despre Sfinţii închisorilor, Ciprian Voicilă le ia, le mângîie cu privirea, le aşează atent între coperţile ocrotitoare ale unei cărţi şi apoi aşteaptă. Nu-şi face iluzii. Ştie că nimic nu va clinti indiferenţa noastră faţă de canonizarea celor omorâţi în temniţele comuniste. Nimic nu va schimba prejudecăţi şi neadevăruri ticluite anume să nu fie şterse uşor din memorie.
Ceva însă trebuie făcut. Ruşii au canonizat sute de preoţi asasinaţi şi deportaţi în Gulag. Bulgarii, la fel. Noi, doar îi strângem laolaltă cu alţii, în Ziua Tuturor Sfinţilor, sau îi pomenim în treacăt la ectenie, cu o singură propoziţie: "Cei deportaţi în lagăre şi închisori". Parcă ne ruşinăm să-i recunoaştem şi să ne mândrim cu ei. Ce ne costă să le cinstim numele şi să ne amintim de ei într-o zi specială, de 14 mai: Ziua Sfinţilor închisorii? Preferăm să aducem cu mare fast, cum s-a întâmplat de curând la Galaţi, moaştele Cuviosului Luca al Crimeei. Preferăm sfinţi contemporani, oameni minunaţi de altfel, dar trăitori în altă parte şi în alte istorii: Sf. Martir Ilarion Troiţki, Cuvioasa Maica Serafima, Sf. Kuksa de Odessa sau Sf. Iov Candrea, numit şi Ascetul Rusiei carpatine. Cuvioşii noştri pot să mai aştepte. La vreme de necaz sau boală, le căutăm mormântul sau moaştele, mergem în pelerinaj la Prislop sau Rarău, dar acolo, uităm brusc pentru ce am ajuns. Uităm de chiar marii noştri duhovnici şi îndrumători: Arsenie Boca, Daniil (Sandu) Tudor, Adrian Făgeţeanu, Galeriu, Cleopa, Papacioc.
Răbdător şi atent să nu supere pe nimeni, antropologul Ciprian Voicilă observă duplicitatea în care ne complacem de mai multă vreme şi oftează. "În definitiv, nu e vorba de noi, ca persoane simple şi individuale. E vorba de fapt de memoria noastră colectivă, de efortul absolut necesar de a readuce în prezent prin cărţi, prin prezentări, prin conferinţe faptele exemplare ale unui trecut care ne cuprinde fără excepţie sau dispensă pe noi, toţi... Trebuie făcut acest efort, pentru că se uită... Uitarea e o boală grea şi mortală, iar leacul ei este simplu: pomenirea. Nu e nevoie de mari desfăşurări intelectuale. E suficient să te întâlneşti în numele lor şi să rezumi nişte fapte. Să povesteşti, de pildă, cum părintelui Adrian Făgeţeanu i s-a smuls de opt ori cruciuliţa de la gât, în timpul anchetei, de către un securist, iar părintele s-a repezit de fiecare dată la coşul de gunoi pentru a pune cruciuliţa din nou la gât, îndurând o ploaie de lovituri, de pumni şi picioare date cu toată ura. Pe urmă, să povesteşti cum Gafencu a renunţat la sticluţa lui de streptomicină, care ar fi putut să-l salveze, dar el a preferat să i-o dea unui frate de suferinţă, evreului Wurmbrand, într-un gest profund creştin, care a făcut în aşa fel ca Wurmbrand să iasă teafăr din închisoare, iar Valeriu să moară măcinat de tuberculoză".
Adâncul de foame, mizerie şi suferinţă de la Aiud, Gherla sau Jilava s-a încălzit deseori cu gesturi de mare iradiere creştină. Gestul fragilului intelectual Mircea Vulcănescu, care s-a aşezat pe cimentul umed şi îngheţat, pentru ca aproapele lui (mult mai plăpând decît el) să doarmă câteva clipe pe aşternutul propriului său trup. Gestul părintelui Calciu, care a prelungit cu picuri de sânge din sângele lui viaţa unui smerit mucenic al lui Hristos, Constantin Oprişan. Gestul de mare curaj al părintelui Ioan Iovan, care nu numai că a împărtăşit în ascuns pe deţinuţi, coborându-le Sfânta Cuminecătură cu o sfoară pe fereastra celulei, dar, prin blândeţea unui singur cuvânt inspirat de Dumnezeu, a reuşit să-l încreştineze pe cel mai cumplit şi mai ateu gardian de la Aiud.
Prin suferinţa şi exemplul lor, toţi sunt Sfinţi. Să nu avem nicio îndoială! O spun cei care încă mai trăiesc. O spun sutele de mărturii şi vindecări miraculoase ce se petrec chiar în zilele noastre. O spune însuşi marele patetic, Sfântul aruncat printre alţi Sfinţi, Valeriu Gafencu: "Azi noapte, cînd voi dormeaţi, am avut o vedenie. Acolo, în vedenie, am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi învierea temniţei. Am văzut pământul deschizându-se şi înghiţind închisoarea. Pământul şi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere am văzut apărând în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Când a ajuns mare cât temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică rugându-vă. Catapeteasma era obişnuită, având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred. Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toţi acolo, unii erau cu voi".
(Sorin Preda, Formula AS)
