Sfanta Treime, taina iubirii
Iubirea presupune totdeauna doua eu-uri care se iubesc sau un eu care iubeste si un altul care primeste iubirea, sau de care cel ce iubeste stie ca e constient de iubirea lui. Si aceasta, intr-o reciprocitate. Dar in acelasi timp iubirea uneste cele doua eu-uri in proportie cu iubirea dintre ele, fara sa le confunde, caci aceasta ar pune capat iubirii. Deci iubirea desavarsita uneste paradoxal aceste doua lucruri: mai multe eu-uri care se iubesc, ramanand neconfundate, si o unitate maxima intre ele.
Fara existenta unei iubiri desavarsite si vesnice nu se poate explica iubirea din lume si nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume presupune ca origine si scop iubirea eterna si desavarsita intre mai multe Persoane divine. Iubirea aceasta nu produce Persoanele divine, cum se afirma in teologia catolica, ci Le presupune. Altfel s-ar putea concepe o iubire impersonala producand si destramand si persoanele umane.
Persoanele divine Se mentin desavarsite din eternitate, caci iubirea Lor e iubirea desavarsita, care nu poate spori comuniunea dintre Ele. In acest caz, s-ar fi pornit de la extrema despartire, de la neiubire. Iubirea presupune o fiinta comuna in trei persoane, cum spune invatatura crestina.
Iubirea reciproca intre oameni implica si ea mai multe persoane capabile de iubire, in baza unei fiinte a lor in oarecare masura comuna. Dar aceasta iubire nedesavarsita intre noi presupune iubirea desavarsita intre Persoanele divine cu o fiinta comuna. Iubirea noastra se explica din crearea noastra dupa chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre.
Noi stim din Revelatia supranaturala ca Dumnezeu este esenta subzistand in trei Persoane. Dar asa ceva nu exista in ordinea creata si, chiar daca ar exista, ea ar fi cu totul deosebita de subzistenta tripersonala a esentei infinite si necreate. Prin aceasta, chiar exprimata in felul acesta, ea ramane un mister.
De aceea nu trebuie sa ne inchipuim ca am inteles complet realitatea Treimii, ramanand la un sens lumesc al Ei. Ea ne devine in acest caz un idol, oprind miscarea spiritului nostru spre misterul plenitudinii vietii mai presus de intelegere. Dar nici nu trebuie sa renuntam la aceasta exprimare, ca si cand ea n-ar spune nimic real referitor la Dumnezeu.
In acest caz, fie ca ne-am ineca in indefinitul care nu ne da certitudine despre nimic, deci nici certitudinea existentei eterne prin comuniunea cu realitatea personala divina, fie ca am ramane cu formula unui dumnezeu impersonal sau monopersonal, care nu are in sine duhul comuniunii si deci n-ar fi apt si dispus nici la o comuniune cu persoanele create.
Numai un Dumnezeu, Care este Tata si Fiu, explica toata paternitatea si filiatia pamanteasca, spune Dionisie Areopagitul, dezvoltand o afirmatie a Sfantului Pavel (Ef. 3, 15). Caldura reactiilor diferentiate umane provine din existenta unui Dumnezeu care nu e strain de afectiunea unor astfel de relatii. Iar aceste relatii se induhovnicesc de la Dumnezeu prin Duhul Sfant.
De aceea, pe de alta parte, relatiile Persoanelor divine sunt incomparabil mai presus de relatiile paterne si filiale umane, cum e si Duhul care le desavarseste. Dionisie Areopagitul zice: "Toata puterea lucrarii noastre intelegatoare merge pana aci, adica pana la intelegerea faptului ca toata paternitatea si filiatia ni s-au daruit din originea paternitatii si din originea filiatiei mai presus de toate si ca aceasta paternitate si filiatie se infaptuiesc in mod duhovnicesc, adica netrupeste, nematerial, spiritual, Duhul ca sursa dumnezeiasca fiind mai presus de orice nematerialitate si indumnezeire inteligibila, cum e si Tatal si Fiul mai presus de toata paternitatea si filiatia".
Formula dogmatica a Dumnezeirii unice in fiinta si intreite in Persoane este, ca orice formula dogmatica, marturisirea credintei intr-o realitate care ne mantuieste si deci ne da un minimum pentru intelegere, dat fiind abisalul infinit al Dumnezeirii. Ea delimiteaza invatatura crestina despre Dumnezeu fata de alte invataturi numai in sensul ca o astfel de Dumnezeire este singura mantuitoare, ca baza a comuniunii iubitoare cu noi in eternitate.
Dar ea cuprinde prin atata cat ne da cadrul adevaratei infinitati si ne deschide perspectiva participarii personale la ea in veci. Caci in comunitatea perfecta si vesnica a celor trei Persoane, in care subzista supraesenta unica a dumnezeirii, e data infinitatea si desavarsirea vietii iubitoare a Treimii si a fiecarei Persoane. Si ca atare numai prin Ea ne este asigurata comuniunea noastra eterna cu viata infinita a lui Dumnezeu si comuniunea neconfundata intre noi, partasi ai acestei infinitati.
Prin aceasta Ea ne asigura persistenta si desavarsirea noastra ca persoane in veci. Fiindu-ne in acelasi timp revelata si mai presus de orice intelegere, ea constituie baza, rezerva infinita, puterea si modelul pentru comuniunea noastra progresiva eterna, dar in acelasi timp ne indeamna la o continua gandire si crestere spirituala, ajutandu-ne sa depasim continuu orice treapta atinsa a comuniunii noastre personale, cu Dumnezeu si intre noi, si sa facem eforturi pentru o intelegere tot mai aprofundata a misterului comuniunii supreme.
De aceea Dionisie Areopagitul afirma, tot asa de puternic, certitudinea deosebirii ireductibile a celor trei Persoane divine in unitatea fiintei, cat si caracterul acesteia, de mister inaccesibil intelegerii noastre.
"Cele comune ale intregii Dumnezeiri sunt, cum am aratat.. suprabunatatea, supraesenta, supraviata, supraintelepciunea si toate ale negatiei prin depasire.. Iar cele distincte, numele si calitatea mai presus de esenta ale Tatalui, ale Fiului si ale Sfantului Duh, care nu admit nici o schimbare intre ele si nici o confuzie".
Tinandu-ne in cadrul acestor doua indicatii patristice esentiale, in expunerea ce urmeaza ne vom abtine de la orice explicare a nasterii Fiului si a purcederii Duhului Sfant, adica ale felului cum exista cele trei Persoane, multumindu-ne sa punem in relief numai unitatea de fiinta si de iubire a Lor. Vrem sa evitam astfel explicatiile psihologiste ale teologiei catolice, care a recurs la ele numai din vointa de a cauta argumente omenesti pentru Filioque, doctrina purcederii Sfantului Duh si de la Fiul.
Parintele Dumitru Staniloae
