Azi, în zi de colind, când vestea ne vine din ceruri şi răstignim în noi ura, tristeţea şi pizma, să ne amintim de poetul creştin Radu Gyr, mai viu în sufletele adevărate decât o pleiadă de poeţi cântători în cetăţile haosului. Şi să murmurăm împreună cu maicile de la Cămârzani colindul iertării spus nouă înşine în zile de aşteptată lumină.
SCRISOAREA TATII (Radu Gyr)
Fiule, fiule, lungă e calea . . .
Ca-n basm pân-la tine sunt mări şi ţări,
trenuri, păduri, jandarmi şi ocări,
şi stele ce nu ne ştiu jalea.
Dorul de tine mi-e aşa, ca o furcă
proptită cu dinţii în beregată.
Din fundul Aiudului, ochii tăi urcă
pe cer, ca doi luceferi de piatră.
Mănânc : eşti în lingura mea. Fac un pas :
şchioapeţi alături în fiare.
Aprind o văpaie la iconostas :
cad lacrimile tale din lumânare.
Prin somn, vine lanţul tău, blestematul,
cu mari zornăieli să mă scoale.
Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,
Ferecă-mi mie gleznele goale.
Cum să-ţi strămut în carnea mea chinul ?
Cum să-ţi beau, fiule, osânda toată ?
Plecat peste neagra-i fântână sărată,
seca-i-aş, goli-i-aş veninul . . .
Uneori, noaptea, maică-ta vine,
cu paşi de iarbă din ţintirim :
Ia-ţi plânsul, bătrânule, şi haide cu mine,
temniţa-n lacrimi adânci s-o topim . .
