Vine o vreme când oamenii trebuie să se oprească din goana lor şi să se gândească măcar o clipă la drumul pe care l-au făcut şi la ceea ce a mai rămas de împlinit. După toate aparenţele, Dumnezeu a hotărât să pună capăt zilelor mele pământeşti şi să mă cheme la El, să-mi ceară socoteală pentru toate faptele pe care le-am făcut în viaţa aceasta, bune sau rele.
Sunt speriat, că multe sunt păcatele mele, dar nu sunt deznădăjduit. Înaintea lui Dumnezeu nu se ascunde nici lacrima, nici din lacrimă o fărâmă… Şi El ia în seamă nu numai faptele noastre, ci şi strădaniile noastre. Şi cred cu tărie în cuvintele Mântuitorului "milă voiesc, iar nu jertfă". Fără mila lui Dumnezeu, cine se poate mântui?!…
Mulţumesc lui Dumnezeu că înainte de a muri mi-a dat să vin pe la Mănăstirea Petru Vodă, să mă mai adap o dată la duhul creştin ortodox din care aţi făcut ţelul suprem al lucrării acestei mănăstiri şi al trăitorilor ei, că am primit mângâierea Sfântului Maslu şi podoaba binecuvântărilor. Prea Cuvioase Părinte Stareţ şi Prea Cuvioasă Obşte, introducerea această lungă a fost făcută în ideea de a-mi da binecuvântarea ca să fiu înmormântat în cimitirul mănăstirii, printre cei smeriţi şi printre cei nevrednici, deşi smerit n-am fost îndeajuns, iar nevrednic am fost cu prisosinţă. Curând după moartea mea va veni şi preoteasa Adriana, căci este în vârstă ca şi mine. Mi-a fost tovarăşă de o viaţă în lupta pe care am dus-o, în suferinţa prin care am trecut, în lacrimile pe care le-am vărsat împreună şi niciodată nu m-a părăsit în timpul vieţii. Prea Cuvioase Părinte Stareţ, binecuvântaţi să fie lângă mine şi în viaţa eternă de dincolo! Crucea să fie foarte simplă, numai numele şi data naşterii şi a morţii, cu un îndemn scurt către tot creştinul care va trece pe acolo să se roage pentru noi. Dacă voi muri în România, tot procesul înmormântării va fi mult simplificat. Dacă voi muri în America, lucrurile vor fi mult mai complicate, dar oricum va fi, doresc Părinte, să mă primiţi în cimitirul mănăstirii. Ştiu că înmormântarea mea va fi înconjurată de o anumită vâlvă, pe care n-o merit în moarte, precum n-am meritat-o nici în viaţă. Oameni vor vorbi, vor crea legende, dar Dumnezeu va deosebi adevărul de legendă şi mă va arăta aşa cum am fost, ca un păcătos şi nevrednic.
Dacă la înmormântarea mea va veni vreun episcop sau alt ierarh şi va dori să vorbească, să vorbească, căci Dumnezeu a dat arhiereului duhul învăţării, şi dacă el va tăcea, cine va vorbi pentru noi în faţa lui Dumnezeu?… Dacă însă nu va veni nici un ierarh, nimeni să nu vorbească, pentru că mai de folos este rugăciunea de iertare pe care cineva o spune pentru cel adormit decât toate laudele pe care o minte omenească le poate construi în fraze frumoase, dar care valorează mai puţin decât un simplu "Dumnezeu să-l ierte".
Am vorbit mai sus despre acel duh de pietate populară care poate greşi, poate crea false minuni. De aceea Vă rog, Prea Cuvioase Părinte stareţ, să găsiţi o cale prin care să împiedicaţi asemenea lucruri: fie că veţi lăsa la mănăstire un document, fie că veţi pune acest document în sicriul meu. Diavolul s-ar putea folosi de această mitologie populară spre a împiedica putrezirea trupului meu şi atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare ca cea dintâi.
Dacă peste ani, din anumite nevoi de construcţie sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat şi, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoţii să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înşelarea celui rău. Să fie legaţi preoţii care m-au văzut să nu vorbească niciodată despre această minune falsă şi trupul pus într-o altă groapă spre a fi uitat pentru totdeauna.
Prea Cuvioase Părinte Stareţ, pentru viaţa mea aţi fost o mare binecuvântare, şi obştea, şi mănăstirea. Pentru toate dau slavă lui Dumnezeu şi-L rog să mă ierte pe mine păcătosul că mi-a dat dulceţi duhovniceşti pentru care eu n-am mişcat un deget şi oameni pe care nu i-am meritat. Vă sărut dreapta cu smerenie şi lacrimi de pocăinţă".
28 octombrie 2006
Spitalul Militar Bucureşti Preot Gheorghe Calciu
(Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, Bucureşti 2007, pag. 318 – 319).
SURSA: danielvla.wordpress.com
Nota Red.: Saptamana trecuta, la 7 ani de la înmormîntare, călugării de la Petru Vodă l-au deshumat pe părintele Calciu Dumitreasa si au constatat că trupul acestuia nu putrezise. Chiar daca, imediat, călugării au crezut că la mijloc este vorba de o minune si au cerut Patriarhiei să accepte canonizarea părintelui, Mitropolitul Teofan a cerut ca trupul să fie reînhumat, ceea ce s-a si intamplat.
Născut în 23 noiembrie 1925 la Mahmudia, judetul Tulcea, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a murit în 21 noiembrie 2006, la Washington. Conform dorintei sale, a fost înmormîntat în tară, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, unde a fost prohodit de Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu. Părintele Calciu a fost dizident anticomunist si luptător pentru drepturile omului. A îndurat peste 21 de ani de închisoare în regimul comunist. A fost închis la Aiud, Gherla, Pitesti, Jilava. A fost eliberat din închisoarea Aiud în 1963, însă i s-a stabilit domiciliu fortat în Bărăgan. În 1985, se stabileste în Statele Unite, fiind alugat din tară de comunisti.
