A fost una dintre multele femei care au pătimit ani de zile în temniţele comuniste. În cei 14 ani de detenţie, a trecut prin închisorile de la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea-Ciuc, Jilava, Botoşani şi Arad.
În nenumărate interviuri, scriitoarea a vorbit despre perioada în care a fost încarcerată în Penitenciarul de la Botoșani. A cunoscut aici oameni care au atins sfințenia, dar și trădători pe care i-a iertat.
”Am cunoscut persoane care au cedat. Nu au fost neapărat chiar în intimitatea mea, dar au venit în închisoare cu același îndemn ca și mine. După ce am fost bătută la Botoșani și toată lumea mă compătimea că eu dormeam pe burtă, că nu puteam altfel și noaptea mă întorceam fiindcă nu eram obișnuită cu poziția și câteodată mai scăpam și câte un oftat, a venit la mine o persoană care a trădat și râdea de câte ori mă auzea oftând. Se mai numea și Maria, iar eu aveam o înțelegere aparte pentru cele care se numeau Maria pentru că este un nume așa de ales! Odată am întrebat-o: „Maria, te distrează pe tine așa de mult faptul că pe mine mă doare posteriorul?”. Și ea zice: „Nu, nu. Să știi că eu am stat foarte mult și m-am gândit ce e cu tine. Tu ești o persoană care atrage lumea. Uite, te iubesc și fetele și milițiencele – puțini sunt cei care sunt înverșunați pe tine – și m-am gândit de unde vine toată treaba asta. Și mi-am zis că tu semeni cu o pasăre de pradă, cu un vultur”. Și m-am uitat lung la ea și am întrebat-o: „De ce?”. Și îmi zice: „Pentru că ești un fel de fariseu. Arăți foarte mult calm și uneori foarte multă blândețe, dar tu ești o pasăre de pradă”. Nu știu de ce și-a făcut ideea asta, dar am zis: „Maria, dar tu ce fel de pasăre ești?”. Și ea a spus: „O bufniță nenorocită”. Și îi zic: „Păi, vezi, asta te pierde pe tine. De aia tu te-ai rătăcit că te-ai singularizat ca o bufniță singuratică pe acoperiș”. Și ea zice: „Vezi, să nu mă prindă un vultur ca tine!”. A dat-o pe glumă așa, dar persoana asta s-a dezaxat foarte tare și a pârât cât a putut. De pildă, dacă vedea pe vreuna că înnoadă o scrisoare la morse – că până la urmă începuseră să învețe ei morse și ca să fii sigur că nu interceptau un lucru despre care ziceam noi că e foarte important să-l comunici – luam două fire, unul alb și unul negru. Cel alb era punctul și cel negru era linia și le înnodam. Pe un fir din ăsta puteai să transmiți, nu foarte mult, dar o frază puteai să transmiți. Deci, Maria dacă vedea pe cineva că înșiră morse pe ață, bătea în ușă și pâra. Spunea: „Cutare comunică morse cu fire”. Ei nu știau încă lucrul acesta și ziceau: „Eh, e nebună, săraca!”. Nu o luau în considerare. Dar fapta ei era aceasta: informa. Mai erau din cele cu bună credință care credeau că vor primi scrisori. Și încă un lucru pe care cred că îl primeau, erau medicamentele și o mâncare bună. De pildă, când erau chemate la anchetă, noi știam că ancheta asta însemna că ele depuneau informațiile. Știam în același timp că în încăperea respectivă, în biroul respectiv, se află și o mâncare bună, recompense din astea, că vorbitoare nu prea au căpătat și scrisori acasă nu prea au scris nici ele. Cel mai mare avantaj al lor a fost că nu au primit suplimente de pedeapsă. La termenul respectiv, plecau acasă”, a povestit Aspazia Oțel Petrescu.
Nu a uitat bătăile, însă i-a rămas în inimă dragostea de Dumnezeu. Chiar dacă, de câteva ori, cruzimea oamenilor era fără de margini.
”La închisoarea de la Botoşani am fost bătută din pricină că eram şefă de cameră, chipurile pentru că ar fi fost dezordine în celulă. Durerea a fost cumplită. Săptămâni întregi veneau gardiencele la baie să se minuneze de felul în care arăta spatele meu. Cel care mă lovea ridica cu ambele mâini o curea foarte lată şi lungă de 1 metru jumătate şi mă croia cu toată puterea lui. El vroia să arate prin asta directorilor închisorii cât este de ascultător. Le-a luat la bătaie chiar şi pe două prietene care mi-au luat apărarea: „De ce o bateţi pe ea? Doar că este şefă de cameră? Bateţi-le pe cele care au greşit, pe cele care au paturile dezordonate!” Erau dintre cele mai frumoase şi am simţit că acesta ar fi vrut să le distrugă frumuseţea. Eu, la lovituri foarte mari, nu urlam, nu plângeam. Aşa era firea mea. Acest lucru îi îndârjea pe bătăuşi, crezând că o fac din orgoliu. Eu simţeam durerea din plin, dar reacţionam prin tăcere, durerea mă amuţea. Odată, acest bătăuş foarte crunt s-a aplecat să vadă ce se întâmplă cu mine. Când mi-a văzut chipul schimonosit de durere, s-a luminat. Mulţumirea acesta pe care am citit-o pe chipul lui m-a făcut să-l urăsc. A fost singurul moment din viaţa mea când am simţit ură în sufletul meu. Şi m-am speriat aşa de tare, mi-am dat seama că ura este atât de distructivă, încât am ţinut patruzeci de zile post, am mâncat numai seara, ca să-l pot ierta…”