"De ce tu, călugăr, aperi un comunist și un mason?"
De câte ori am scris despre Sadoveanu sau am rostit câteva cuvinte, subliniindu-i valoarea literară È™i lăsând pe Dumnezeu să judece nepărtinitor cât È™i unde a greÈ™it el ca om, aÈ™a cum facem È™i noi la fiecare pas, mi-am atras multe reproÈ™uri: de ce tu, călugăr, aperi un comunist È™i un mason? Recunosc că nu îmi cade bine să văd cum intenÈ›ia mea de a reface măcar în parte chipul unui literat care, prin scrierile sale, a făcut mai frumoasă viaÈ›a multora dintre noi este contracarată de unele păreri maliÈ›ioase È™i cameleonice. Eu nu-l apăr pe omul politic, nici pe marele maestru masonic Sadoveanu. Eu îl preÈ›uiesc pe scriitorul Sadoveanu. Lui îi sunt recunoscător pentru că a aÈ™ternut în paginile cărÈ›ilor sale atâta sensibilitate È™i frumuseÈ›e, atâtea doruri È™i idealuri ale strămoÈ™ilor noÈ™tri, atâtea È™i atâtea valori perene ale neamului românesc. Sfântul Vasile cel Mare îndemna odinioară pe învățăcei să imite lucrarea albinelor care strâng È™i din flori otrăvitoare nectarul ca să facă miere. Asta încerc la rândul meu: să culeg, să reÈ›in din viaÈ›a marilor români doar părÈ›ile lor frumoase, lăsând în seama Dreptului Judecător cumpănirea inerentelor scăderi omeneÈ™ti.
La muzeul dedicat scriitorului din casa vrednicului mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, aflată în spaÈ›iul monastic al Vovideniei, am fost întrebat frecvent: părinte, Sadoveanu a fost mason? De aceea a trebuit să citesc È™i despre activitatea masonică a romancierului. Ba, mai mult, am cercetat dosarul lui de la C.N.S.A.S È™i nu mică mi-a fost mirarea să aflu că era urmărit de securitate. La începuturi m-am întrebat adesea: ce i-a trebuit această coabitare cu miÈ™carea masonică? Răspunsul îl È™tiu doar Cerescul Părinte È™i Sadoveanu, însuÈ™i. O fi fost o rătăcire de moment, o fi fost o constrângere sau adeziune la anumite opinii È™i È›eluri? Sunt È™i vor rămâne taine pentru noi. Facem supoziÈ›ii, vehiculăm fabulaÈ›ii care de care mai hilare. Personal, am încetat să caut răspunsuri; nu pot eu să judec, ci doar să mă rog pentru sufletul lui. Un lucru apare evident: Sadoveanu scriitorul este mai mare decât Sadoveanu masonul. O viață a fost scriitor, iar mason, doar o mică parte a ei, căci în anul 1947 s-a văzut exclus din rândurile masoneriei.
De ce dormea Sadoveanu cu Sfânta Scriptură sub pernă?
Unii au scris fel de fel de poveÈ™ti despre activitatea masonică a prozatorului, dar puÈ›ini È™tiu că în 1937 guvernul român a scos în afara legii miÈ™carea masonică, iar Sadoveanu a făcut pocăință, nu una publică, ci tainică, È™tiută È™i primită de Milostivul Dumnezeu prin duhovnicul lui. Iscusitul său secretar, regretatul Constantin Mitru, într-una din întâlnirile ce le-am avut, mi-a arătat o scrisoare trimisă de Sadoveanu unui ierarh care-i era duhovnic. RăvaÈ™ul începea cu o tulburătoare adresare: ÎnaltpreasfinÈ›iei Sale Duhovnicului meu. Acolo, ispășitul cerea iertare, dorind împăcare cu Biserica strămoÈ™ilor Săi. Oare avem noi dreptul să tăgăduim întoarcerea unui fiu risipitor? Ce ne facem să fim atât de siguri că Mihail Sadoveanu, la apusul vieÈ›ii, nu a trăit pocăinÈ›a fiului rătăcit din Evanghelie, întors acasă, la Tatăl? De ce credeÈ›i că Sadoveanu È™i-a dorit petrecerea ultimilor ani într-o mănăstire? De ce în anii de suferință dormea cu Sfânta Scriptură sub pernă? (amănunt È™tiut de la unul din doctorii săi curanÈ›i).
Unii preoÈ›i în vârstă, pe atunci elevi la seminarul teologic din apropiere, l-au surprins pe Sadoveanu la strană, zicând pe de rost psalmii Utreniei. O făcea doar ca pe un act cultural? La cât de suferind era, nu mi-l închipui recurgând la înălțătorul gest doar din curtoazie față de călugări, nici transformând rugăciunea într-o simplă lectură. Părintele Vasile Vasilache din America a adus o serie de mărturii cu totul surprinzătoare: pe când era egumen la Pocrov, s-a pomenit cu Sadoveanu în vizită. Un tânăr teolog i-a cântat niÈ™te romanÈ›e pe versuri de Eminescu, iar apoi: "…cuconu Mihai cere să-i aduc cartea Prohodul Domnului. Åži pe când tânărul Sandu cânta mai multe stihuri din Starea I-a, a II-a ÅŸi a III-a, Mihail Sadoveanu lăcrăma. Era mărturia unei simÅ£iri calde pentru suferinÅ£ele lui Hristos ce pătimise atâta de la oameni". Cine se mai poate îndoi de credinÈ›a Ceahlăului literaturii române?
În fine, cred că ultima dorință a renumitului pășcănean, nerespectată, de altfel, dezvăluie mult din tainele sufletului său, dar È™i apartenenÈ›a la Biserica străbună. În clipele cele din urmă, condeierul a murmurat aproape stins: "voiesc să mă înmormântaÈ›i aici, la NeamÈ›, printre călugări È™i voievozi. Împlinind ordinul "de la centru", familia s-a văzut nevoită să-l ducă la BucureÈ™ti cu câteva zile înainte de a-È™i începe marea călătorie.
Ultima noapte petrecută la Vovidenia
AÈ™adar, acum 51 de ani, pe 19 octombrie, într-o zi de toamnă târzie, după mulÅ£i ani de stânjenire fizică, patriarhul cuvintelor meÅŸteÅŸugit aÅŸternute pe hârtie apunea în al 81-lea an de viaţă. O existență din care se desprind deopotrivă raze de lumină ÅŸi pete de întuneric, o viaţă pe cât de controversată, pe atât de rodnică, ba chiar pilduitoare în unele privinÅ£e pentru noi, cei de astăzi.
Se ÅŸtie că, în amurgul vieÅ£ii, Mihail Sadoveanu ÅŸi-a legat existenÅ£a de smeritul schit al lavrei nemÅ£ene, Vovidenia. Retras din tumultul vieÅ£ii capitalei, aflat într-o suferinţă apăsătoare după accidentul vascular major din anul 1956, romancierul a fost diagnosticat cu hemiplegie totală dreapta. Suferea nu doar pentru că nu mai putea să pătrundă în tainicul codru din apropierea schitului pentru a admira frumuseÅ£ile veÅŸnic vii ale pădurii; îndura nu doar pentru că era împiedicat să mai redea acel plâns preafrumos al lui Eminescu, prin recitarea atât de lină a versului marelui poet; se chinuia mai ales pentru că necruţătoarea boală i-a răpit mâna dreaptă cu care a aÅŸternut pe hârtie o întreagă epopee a poporului român, făurind o adevărată istorie a neamului său. Ani de recuperare, ani de chin, ani de remuÅŸcări, ani de reculegeri, ani de firave nădejdi de însănătoÅŸire. PereÅ£ii casei mitropolitului Visarion Puiu stau mărturie acelor clipe dramatice din viaÅ£a scriitorului.Vegheat permanent de cadre medicale specializate, Mihail Sadoveanu s-a îmbrăcat în tăcere ca într-o hlamidă împărătească. TristeÅ£ea iremediabilă ce i se citea pe chip purta în ea taina unei vieÅ£i zbuciumate, de puÅ£ini înÅ£eleasă. Sadoveanu apunea încet, lăsându-ne nouă, în marea trecere, cântul nemuririi. În ultima toamnă petrecută la Vovidenia, conu Mihai părea mai liniÅŸtit. Erau probabil momente de împăcare, de asumare a Crucii suferinÅ£ei. Natura din jur, receptacul al rugăciunilor ÅŸi speranÅ£elor de mai bine, i-a oferit, pentru ultima dată, un spectacol pe măsură. Dealurile împădurite în prag de toamnă îÅŸi lepădau cu mâhnire veÅŸmântul cândva verde, nădăjduind ca în primăvară să-l recapete mai frumos. Grădina din jurul casei, rămasă neprihănită de civilizaÅ£ie, s-a constituit într-un fidel prieten pentru scriitor. Scos pe un chaise-longue, îÅŸi îndrepta privirea departe, aruncată de sub streaÅŸina pălăriei, către colinele înÈ™iruite È™i astăzi pe vadul Ozanei înspre voievodala Cetate a NeamÅ£ului, care încheie precum o pafta brumată de vremurile demult apuse cingătoarea codrului ce îmbracă de veacuri dealurile Å£inutului zămislind un poetic peisaj plin de farmec moldovenesc.
"Vreau să aud încă o dată clopotele"
Trist, împovărat de ani ÅŸi suferinţă, scriitorul privea cu regret la locul atât de drag de care trebuia să se despartă. Înainte de plecare, sleit de puteri, bolnavul zise: "vreau să aud încă o dată clopotele". Se pare că monahii l-au iubit. Unii îi datorau viaÈ›a, căci i-a scos din temniÈ›ele comuniste. De aceea i-au împlinit dorinÈ›a È™i dangătul arămilor sunătoare se auzi parcă mai duios ca altădată. Întâi ale Vovideniei, apoi cele faimoase ale NeamÈ›ului. Erau clipele în care a înÈ›eles, cred, cel mai bine, ceea ce scrisese odinioară: "sunetul clopotelor este o chemare din veac în veac". Un veac îl părăsea È™i altul, al veÈ™niciei, îl chema. Un părinte bătrân a rostit: "bat clopotele spre înmormântarea lui". A avut dreptate monahul, căci cetatea BucureÈ™tiului l-a primit cu ostilitate. De aceea a È™i refuzat să mai respire prea mult "aer de BucureÈ™ti".
La câteva zile de la plecarea din poiana liniÈ™tii, Sadoveanu s-a adăugat strămoÈ™ilor È™i voievozilor. Trupul neînsufleÅ£it, depus la Ateneul Român, pe 23 octombrie a fost încredinÈ›at pământului lacom din cimitirul Bellu, lângă poetul nepereche Eminescu, iar sufletul, trag nădejde că nepărtinitorul Judecător l-a rânduit după a Sa dreaptă socotință.
Și totuÈ™i Sadoveanu rămâne cu noi, cu cei ce-i preÈ›uiesc slova. Îl simÅ£im mereu alături prin monumentala sa operă, o carte unde a strâns, trudnic, cu multă dragoste toată frumuseÅ£ea ÅŸi poezia pământului românesc.
(arhim. Mihail Daniliuc, in doxologia.ro)
