Un lucru insa este cert. Romanul a devenit actor. E de bine, am putea spune, deoarece a ramas pe aceeasi baricada a artelor frumoase. Dar nu este asa. Regizorul si scenografii vad in noi doar personaje, nu persoane. Suntem nevoiti sa invatam arta disimularii, deoarece trebuie lasam impresia ca totul este in regula. Dar pana cand vom putea raspunde minciunii cu minciuni? Pana cand ne vom putea minti pe noi insine?
Nici nu stiu ce sa cred. Pe de-o parte, tara s-a transformat intr-o mare scena, pe care se joaca o piesa inspirata parca din teatrul absurdului, o drama cu accente tragice. Pe de alta, parca am asista la o piesa de teatru pentu copii, una cu papusi manuite prin sfori, din spatele unei cortine. Intre aceste doua extreme oscileaza cursul intregii societati.
Tot cert este faptul ca rolurile nu ni se potrivesc. Suntem amatori. Chiar actorii de meserie se simt depasiti. Pana si ei au trac incercand sa urmeze indicatiile scenariului pe care trebuie sa-l joace pe scena vietii.
Romanul insa nu si-a pierdut numai inspiratia. Si-a pierdut si umorul. Nu-si mai poate permite sa faca haz de necaz atunci cand "cutitul i-a ajuns" la os, iar "cureaua are nevoie de gauri suplimentare". Chiar si atunci cand rade o face numai cu jumatate de gura. Rade, dar parca nu este rasul lui.
Piesa devine cu atat mai lipsita de sens cu cat nu stim pentru cine jucam. Oare cine sunt spectatorii? Cat a costat biletul? Cunoastem insa care este adevaratul pret pe care noi il platim in tot acest regretabil show.
Ramanem totodata unii altora martori ai tristetilor si bucuriilor de care avem parte. De aceea, vremurile grele ne cheama la solidaritate, la o manifestare plina de iubire a unora fata de altii.
A trecut vremea in care Romania putea fi distrusa numai prin "foc si sabie". Tocmai de aceea, asistam neputinciosi in fata unei Romanii pradate prin pix. Acesta, a taiat in ultimele decenii mai rau decat odinioara sabia. A fost pus in slujba prea multor interese meschine si nu a binelui comun.
Cand a scris versurile poeziei "Un rasunet", care ulterior avea sa devina Imnul de stat al Romaniei, Andrei Muresanu a indemnat la venirea in fire a noastra, atat de necesara acum, ca si atunci ("Desteapta-te romane din somnul cel de moarte"). Sa ne fereasca Dumnezeu ca acest somn sa se arate a fi de fapt o coma profunda.
Incercarile prin care trecem fiecare, intr-o masura mai mare sau mai mica, pot fi depasite numai daca vom cauta, atat in noi, cat si in cei de langa noi, sa tinem seama de tot ceea ce este mai profund, mai sfant. Scaparea "Romaniei pe butuci", ramane numai "Romania profunda". Atunci cand ni se pare ca pierdem totul, sa luam seama ca nu cumva sa pierdem odata cu celelalte, credinta, nadejdea si dragostea. Daca inca le mai purtam in suflet, de fapt, nu am pierdut nimic.
(Radu Alexandru, crestinortodox.ro)
