Pentru mulți dintre cunoscuții noștri, poate prea mulți, istoria nu ar fi decât un pomelnic de idei vii și moarte care ar reflecta evenimente memorabile sau abominabile petrecute mai degrabă într-un trecut depărtat decât în zilele de ieri sau alaltăieri. În plus, faptele ar fi consemnate prin cotloane de hârtie prăfuite, ce ar merita să fie descoperite de către tineri înainte să pășească în viața „adevărată”, cea lucrativă, a muncii remunerate. Astfel, cronicile trecutului par a mai avea căutare doar pentru o mână de istorici, și ei reduși la număr și, mai ales, cu puține resurse la îndemână. Nu de aceeași părere este Dănuț Huțu, unul dintre cei doi ideatori ai cărții Dialog cu Aristide Zub. Aspirații și împliniri (Botoșani, 2024, 136 p.). Convins de justețea demersului istoriografic și de valența integratoare a istoriei în ceea ce privește trecutul, prezentul și viitorul, a luat inițiativa editării unei cărți dedicate, după cum o sugerează și titlul, profesorului Aristide Zub, un om care întruchipează în mod exemplar zicala „omul sfințește locul”.
Profesor, pedagog, educator, director de școală, model de viață și de dedicare mereu disponibil pentru comunitate și un neobosit atlet al culturii, Aristide Zub s-a născut la 14 mai 1936 în satul Maghera, comuna Vârfu Câmpului.
O carte ce îl are protagonist pe Aristide Zub ar fi incompletă dacă, pe lângă aspecte din viața acestuia, nu ar surprinde și chestiuni referitoare la neamul Zubeștilor, la oamenii care au animat educația din comuna Vârfu Câmpului sau la școala din Maghera. Totodată, nu ar fi completă dacă nu ar fi aduse în discuție cărțile lui Aristide Zub sau momentele importante din activitatea culturală a comunei.
Lucrarea se deschide cu un preambul semnat de Dănuț Huțu și sugestiv intitulat Aristide Zub, o viață dedicată școlii și comunității locale. Urmează un dialog purtat în spiritul adevărului și al interogației sincere între Aristide Zub și Dănuț Huțu. Următorul paragraf mi se pare sugestiv: (A.Z.) – „schimbările ce au avut loc după decembrie 1989 s-au rostogolit peste noi ca o avalanșă. Se dovedește că nu eram pregătiți pentru a le face față. Amintesc de apariția unor tensiuni, nevroze, anxietăți fără precedent. Stresul la care suntem supuși, incertitudinile, lipsa locului de muncă, depășesc capacitatea de adaptare. Oamenii se însingurează, nu dialoghează direct, ci prin intermediul aparatelor, înflorește invidia și dușmănia. S-a distrus neamul, ne-am pierdut personalitatea, nu ne mai întâlnim la fântână în zi de sărbătoare” (p. 17).
Urmează un capitol cu câteva schițe de portret creionate pentru a surprinde profilul uman și intelectual al lui Aristide Zub, semnate de Ion H. Ciubotaru (membru de onoare al Academiei Române), de regretatul profesor universitar Adrian Neculau și de istoricul Cătălin Turliuc (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași).
După aceste pagini urmează dialogul dintre Aristide Zub și jurnalista Florentina Toniță. Din acest dialog redau un paragraf sugestiv pentru lumea de odată care i-a format valoric pe toți membrii familiei Zub: (A.Z.) – „tata a știut să ne pună pe toți la muncă! De mici am muncit. Astăzi fiecare vrea să își ocrotească tot mai mult și în mod exagerat copilul, nu îl pregătește pentru condiții posibil mai grele care pot veni. Atunci nu era, în sistemul nostru formativ și al școlii, să scutești pe cineva ca să o ducă mai bine, să nu străbată greutățile. Dimpotrivă, erai implicat în greutăți ca să te formezi. Era un lucru general în societatea de atunci” (p. 44).
În paginile cărții se regăsesc nenumărate indicii ale solidarității umane și culturale care depășesc cadrele rigide ce împart societatea în urban și rural, în oameni ai minții și oameni ai spinării, în intelectuali consacrați în instituții centralizare precum universitatea sau academia și intelectuali „provinciali” din sate sau târguri mici. Din acest punct de vedere, amintirile, realizările și ofurile lui Aristide Zub, suprinse în cartea de față, sunt mai mult decât pilduitoare: cu puține resurse dar cu bunăvoința comunității locale, a reușit să însuflețească un univers sătesc ce astăzi parte a-și fi pierdut busola și atracția.
Nu pot încheia gândurile mele despre carte fără a menționa că Aristide Zub este fratele mai cunoscutului istoric și academician, Alexandru Zub, astfel că în paginile cărții se regăsesc și câteva amintiri despre acesta.
Citându-l aproximativ pe Miron Costin, aș încheia spunând că nasc și la Vârfu Câmpului oameni. Și ce oameni!