- Aproape tot timpul eram impreuna, cand era aici. Dansul statea la Palat. Era momentul cand traducea Biblia. Ne vedeam in fiecare zi.
- Care a fost partea din destinul dat de Dumnezeu care v-a influentat existenta si v-a ghidat-o spre cariera prodigioasa pe care ati avut-o, si care a fost efortul dumneavoastra de a realiza sau de a va impotrivi acestui destin?
- Fiecare fiinta are traseul ei, parcursul ei, cu suisuri si coborasuri, cu aspiratii si dezamagiri, cu renuntari; fiecare dintre noi ramane cateodata cu cate o nostalgie dintr-o pasiune care s-a stins sau a fost stinsa de imprejurari. La mine, pasiunea care a fost stinsa de imprejurari a fost muzica. In general, le spun interlocutorilor mei: "Dragii mei, pentru fiinta mea launtrica, eu sunt o ratata, pentru ca eu n-am dorit cariera de profesor". Am detestat-o! Nu-mi placea scoala nici de frica, si nici cariera de profesor. Cand am ajuns profesor, am fost zdrobita, deznadajduita. Acum, insa, recunosc mana proniei in drumul pe care am fost condusa. S-a urmarit ceva cu mine, nu ce voiam eu - succese muzicale sau sa-mi rezolv in sonoritati iubirea pentru aceasta mare arta. Ma uit retrospectiv si imi spun: "Intr-adevar, suntem condusi de Sus". Daca ne lasam condusi de Sus, suntem condusi bine, impotriva vointei noastre, care, uneori, schioapata. Esential e sa ne supunem voii lui Dumnezeu si poruncilor lui, iar cu mine s-a intamplat acest lucru.
- Doamna profesoara, dupa ce vi s-a interzis cariera muzicala, ati urmat studii juridice. Din punct de vedere pitagoreic, ar trebui sa fie o armonie si in drept si in muzica, dar practic, exista vreo asemanare?
- Nici una. Pentru mine a fost un moment cumplit, tragic, dar a trebuit sa iau aceasta hotarare, datorita problemelor cauzate de munca prea intensa. Munceam foarte bine la scoala - pian, vioara, o scoala de euritmie - cand... m-am imbolnavit de tuberculoza. A fost o prabusire... Doctorului Marius Nasta, marele ftiziolog care m-a ingrijit, i-am spus: "Domnule profesor, saptamana viitoare am examen la Conservator..." El mi-a raspuns: "Conservator? Cel putin doi-trei ani n-ai sa poti pune mana pe un instrument muzical!". De atunci incolo mi-a devenit total indiferent ce aveam sa fac, asa ca i-am spus tatalui meu: "Uite, am sa iau ce ai facut tu, si ce a facut mama" - tata era jurist, mama era filolog. M-am inscris la Drept si la Filologie, specialitatile germanistica si istoria artelor. Am plecat cu o indiferenta totala fata de ceea ce faceam, dar, treptat-treptat, am intrat in ritm. La Drept, am ajuns la doctorat in drept international, iar la Filologie, cum stiti, la un doctorat cu renasterea umanismului si dialogul artelor.
- Totusi, este limpede ca in filologie ati facut o cariera stralucita in cultura romana.
- Poate ca da, dar eu tot ma socot ratata, daca ma gandesc din punctul de vedere al tineretii mele. A ramas o nostalgie, fiindca am iubit muzica foarte mult si o iubesc inca.
- Este o uimire pentru mine, fiindca in cariera literara, pe care ati urmat-o cu stralucire, ati adus contributii care, dupa parerea mea, sau cel putin pentru mine, ca fost student al dumneavoastra, au fost cele mai insemnate, mai ales in studiul Renasterii - care incepe cu un poet, Petrarca, si care, dupa cum stim cu totii, are genii uriase, mai ales in arta plastica. Cum ati ales tocmai aceasta perioada spre studiu, cand dvs. erati o iubitoare de muzica?
- Nu as putea sa va dau alta explicatie decat ca am avut o mare inclinatie si catre artele plastice; de fapt, faceam, ca sa zic asa, critica plastica cu mai multa placere. Nu imi place ca sunt critic literar, nu am fost niciodata critic literar.
In Renastere m-au pasionat tocmai artele plastice, de la Giotto si pana la Michelangelo. De altfel, arta plastica mi-a inspirat intotdeauna o mare placere. Contemplarea unui tablou sau a unei sculpturi pentru mine e un regal de cultura. Dupa muzica, socot ca artele plastice sunt chiar mai importante decat literatura. Vizualul este prins puternic de contururi, de culoare. Cand sunt intrebata care sunt artistii mei preferati, in materie de plastica, eu spun ca impresionistii francezi, pentru ca in ei vibreaza natura, vibreaza lumina in catedralele lui Monet sau, stiu eu, in localitatile unde mergeau ei si pictau. E o arta tonica, ce elogiaza creatia, te face sa iubesti lumea, s-o vezi frumoasa, sa o simti. Barocii francezi au amurgurile acelea aurii superbe, trandafirii, totul este invelit intr-o aura. Pe mine m-a atras lucrul asta, aceasta aura, m-a atras...
-Dumnezeu...
- Da! Aura Lui! Ma atragea creatia Lui, il vedeam in creatie, il simteam. Nu stiam ce e El, dar chemarea era intrinseca, era in obiectul admirat. Un lucru extraordinar, care ma satisfacea profund.
De pilda, am avut norocul sa fiu in America, la Expozitia Jubiliara Brancusi. La Philadelphia a fost o parte din expozitie, o alta Guggenheim (New York), si le-am vazut pe amandoua. La Philadelphia erau puse toate, asa, masiv, amestecat, toate dublurile tineretii lui. La Guggenheim erau alese si sortate, asa incat sa dea niste emotii mai adanci. Cand am vazut pasarile lui, abia acum imi dau seama, toate erau legate de Iisus. Parca tremurau, erau gata sa zboare. Brancusi a fost plin de harisma, acest taran curat de la Podita, si cu un talent daruit de Dumnezeu, nelucrat. A spus si el ca ce face Rodin sunt niste biftecuri... El simtea esenta lucrurilor, le traia, poate nu-si dadea seama... Tot asa, nu ne dam seama cand Dumnezeu lucreaza in noi. Vedeti, asta este durerea: El lucreaza, iar noi nu simtim. Nu ne-am ocupat destul de treaba asta.
- Care credeti ca au fost perioadele stralucitoare ale umanitatii, macar in acest domeniu al literaturii?
- ... Uite ca nu m-am intrebat niciodata, dar stati sa ma gandesc nitel... Sa facem niste comparatii... O prima etapa stralucita a fost cea greaca. De la Homer pana la Pindar, pana la Eschil si Sofocle, marii tragici ai lumii, care nu au mai fost depasiti decat de Shakespeare. De la ei pornim, ca prim pas, iar astazi suntem asa de indiferenti la adresa culturii clasice greco-latine... Si cand te gandesti, acolo este fundamentul culturii, acolo e miezul, epopeea, o viziune a lumii interesanta, cu contradictiile ei, cu ciocnirile ei, cu imperfectiunile, cusururile si virtutile omenesti. Din cultura greco-latina avem si virtutile, si ma gandesc, cand spun asta, la Platon si la Aristotel, la Socrate, si pana la Marc Aureliu, la latini. Daca ma gandesc, acestia au modelat primii sufletele omenesti; caldeenii erau niste barbari, egiptenii aveau tipul lor de spiritualitate, indienii erau interesanti, dar departe de noi, europenii. Insa grecii sunt cei care introduc echilibrul ratiunii in constructii si in arta lor plastica, iar arta arhitectonica si sculptura lor sunt formidabile. Plasticitatea lor este o constanta care, mi se pare mie, conduce totusi fiecare epoca urmatoare. Toata lumea se uita inapoi cand construieste, sa vada cum era templul grec, cum era Parthenonul. Or, asta e un semn al unei prioritati! Ei sunt cei dintai care au introdus armonia, intelegerea Cosmosului ca armonie totala. Ei sunt si primii filosofi de seama care isi folosesc gandirea la perfectionarea fiintei umane. Ganditi-va la Socrate, care a fost un model pentru toata lumea, cum si-a pregatit viata pentru moarte, ca sa moara senin! Era un inceput nobil, care a ramas de exemplu pentru cei de mai tarziu.
- Despre crestinism: as vrea sa trecem si la aceasta parte a existentei dvs. Ati fost o iubitoare si o cunoscatoare de muzica, ati facut dansul, ati iubit artele plastice, ati facut cariera, chiar profesorala in literatura universala; ati avut si o cariera sociala care este printre cele remarcabile ale perioadei... Iata ca avem tabloul omului renascentist. Poate tocmai de aceea ati avut aceasta aplecare si pasiune pentru epoca Renasterii. Povestiti-mi, va rog, cum s-a convertit acest personaj renascentist la invatatura lui Iisus Hristos?
- Eu am fost credincioasa intotdeauna. De cand eram copil, am fost invatata sa merg la biserica; bunicul dupa mama era preot - si sora bunicii, la care am locuit, la fel. Am invatat la maici catolice la Pitar Mos, si acolo am fost educata in ceea ce priveste frecventarea regulata a Bisericii. Cand eram copii, inainte sa intram in clasa mergeam la capela, sa spunem Ave Maria, si la fiecare ora spuneam Tatal nostru. Cand intra maica de germana, de franceza sau de romana, ne ridicam in picioare si spuneam Tatal nostru in limba respectiva, fara cusur. Sa stiti ca asta ne-a ajutat foarte mult, fiindca si la noi era cate un profesor care facea rugaciunea la inceputul orelor, dar nu era un obicei generalizat. Mergeam la biserica, ma impartaseam in fiecare post, dar nu aveam deschide rea. Intelectul era una si spiritualitatea era alta...
... Revenind; am pornit cu umanismul, socotindu-l ca o eliberare din Evul Mediu, care parea in ochii intelectualilor o epoca de stagnare a culturii. Lucru fals, pentru ca Evul Mediu este epoca catedralelor, a epopeilor s.a.m.d. in Evul Mediu, Sfantul Francisc lasase dupa el un staret, Bonaventura, care a scris un drum al mintii catre Dumnezeu, Itinerarium mentis in Deum. Atunci am avut eu pentru prima oara imaginea Verticalei, si mi-a placut foarte mult. Cand am ajuns la Renastere am vazut ca abandoneaza Verticala si creeaza o sfera...
- Da, era celebrul antropocentrism al umanistilor Renasterii.
- Sigur... Dupa aceea ai revenirea baroca, cu contrareforma; toata atentia era indreptata spre Europa de Vest, acolo erau cei mari - Dante, Shakespeare; atunci vedeai ce se intampla cu ei si ajungeai sa-ti insusesti punctele lor de vedere. De pilda, cand a venit reforma lui Luther, popoarele germanice impotriva catolicilor de sud, dupa aceea impotriva luteranilor, impotriva protestantilor, contrareforma, iarasi catolicii au reactionat si atunci miscarile astea mi se pareau cam goale, cam desarte. Nu intelegeam esenta lor, pentru ca erau de suprafata. Eu ma cert cu protestantii, protestantii se cearta cu mine, catolicii cu ceilalti. imi dadeau un fel de neliniste, de neincredere, si nu ma uitam la ceea ce se petrecea in adancuri.
- Si lipsea literatura Bizantului, doamna profesoara.
- Da, sigur. Dante era un catolic fervent, si toata opera lui e presupusa a fi rezultatul unei viziuni, intr-o Vinere Mare. Dar le vedeam pe toate ca pe niste obiecte de studiu, in care nu ma implicam. Mai mult, ma durea foarte mult ruperea Bisericii, schisma intre ortodocsi si romano-catolici. In facultate, am inceput sa am niste duhovnici foarte buni si, incet-incet, am inceput sa ma deschid catre cele de Sus.
- A avut vreunul dintre parintii duhovnici, pe care i-ati pomenit, un rol in deschiderea dvs., sau aceasta a fost pur si simplu interventia Duhului Sfant?
- A venit si momentul interventiei Duhului. Cel care a fost la inceput primul duhovnic - parintele Nicolae - mi-a explicat un lucru ciudat. Am fost pusa sa intru in partid ca sa pot fi trimisa in strainatate, pentru ca, altfel, n-aveam voie, si m-am dus la el sub patrafir sa ma spovedesc. Plangeam, mi-era frica sa ma duc acasa, la tata... I-am zis: "Parinte, n-o sa ma scoateti din randul credinciosilor, daca...." Iar el mi-a raspuns: "Doamna Busulenga, cum va inchipuiti una ca asta?". Era un om foarte intelept. "Daca ar fi fost foarte multi intelectuali ca dumneata, poate nu s-ar fi ajuns aici!". Atunci, am ramas absolut traznita ca parintele a zis ca s-ar putea ca eu sa am un rol pozitiv facand asta!... Am inceput sa inteleg...
- Avea dreptate! Am citit prima data Biblia, fiindca ati pus-o ca bibliografie si subiect la examen, si atunci a trebuit sa o citesc...
- Cred ca introducerea Bibliei in bibliografia studentilor a fost un gest de curaj inspirat de vorbele parintelui Nicolae. Secretarul PCR pe universitate a venit la mine si mi-a spus: "Doamna, ma nenorociti, ma dau afara, ma baga in puscarie. Se poate?". "Draga, te priveste, eu zic asa: dumneata sa le spui alora ca, daca scoateti din programa Biblia, care este prima carte a umanitatii, cartea mare a intregii umanitati, atunci sunteti niste inculti, niste ignoranti, si o sa va rada lumea". Si asa a ramas Biblia in bibliografie. A fost prima oara cand am pus un picior in prag si i-am speriat, facandu-i ignoranti. Dar asta s-a intamplat dupa ce mi-a spus parintele ca un om credincios poate sa faca lumina intr-un loc intunecat.
Aveam la un moment dat cursuri dupa-amiaza si erau opt teologi care veneau, stateau in ultimul rand, saracutii veneau cum erau imbracati asa, mai inchis, in hainute negre, si le-am spus: "Bine draga, de ce veniti voi la mine la curs? Se poate? M-as duce eu sa fac Teologia, daca as fi mai tanara, si voi veniti la mine?". "Pai doamna, in felul acesta intelegem si noi lucrurile culturii, vazute intr-o perspectiva duhovniceasca, spirituala". M-am bucurat foarte tare!
Dupa aceea am avut un alt duhovnic, care m-a introdus de fapt in esenta rugaciunii, parintele Gheorghe Chiriac. Era un om extraordinar, doctor in Teologie la Strasbourg. Facuse o puscarie amarnica si era batran, mare credincios, si de la el am inceput sa aflu de Rugaciunea Inimii. El a inceput sa-mi spuna: "Incearca!". Stia ca eu o iubesc foarte mult pe Maica Domnului si-mi spunea: "Incearca si du imaginea ei cand te uiti la icoana ei, incearca si du imaginea ei in inima si intoarce-o inapoi in minte, si fa gimnastica asta, du imaginea de la minte in inima si din inima la minte, ca sa-ti faci libera calea pentru mai tarziu, sa-ti curatesti inima pentru Mantuitorul".
Interesant ce s-a intamplat cu acest duhovnic!... In `73, am avut un congres international de estetica, la Bucuresti. A venit la mine un estetician german, calugar, era imbracat bineinteles mireneste, si a spus: "Doamna Busulenga - eram moarta de frica, pentru ca era de fata Miron Constantinescu, presedintele Academiei, si ma speriasem sa nu iasa sau sa nu se intample ceva -, eu am fost la Strasbourg coleg cu un preot Chiriac, stiti dvs., am aflat ca e in inchisoare". "Parintele Chiriac asta - zic - e duhovnicul meu". "Vai - zice el -, n-ai putea sa-mi aranjezi o intalnire cu el?". I-am facilitat intalnirea cu el, si au fost fericiti amandoi. Daca afla Miron, ma arunca peste granita... in Uniunea Sovietica.
Ei, cam asta a fost inceputul... Asa, treptat-treptat, ca un copil din ala bolnavicios, caruia ii dai o doctorie, nu o data toata, pentru ca nu poate suporta. Nimeni nu e vrednic sa suporte prea mult in ceea ce priveste problema spirituala. Pe urma a intervenit contactul meu cu manastirile; familia mea a avut o casa la Tiganesti de peste 100 de ani (si acum maica Heruvima e necajita ca nu ma mai duc la Tiganesti la casa noastra si merg pe la alte manastiri), dar toate lucrurile au venit incet, treptat. Noul Testament l-am citit destul de devreme. M-am saturat de literatura, ea nu mai zideste. Literatura nu zideste, mie imi place expresia Apostolului Pavel: "toate sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos, nu toate zidesc"; si incerc sa-i citesc pe Sfintii Parinti si sa-i citesc si pe teologii care lucreaza in Occident la Saint-Serge, la Paris, sau la Essex, in Anglia, unde a fost calugarit Rafail Noica. Ei, si a venit `75, cand Valerica Sadoveanu, prietena mea, s-a mutat de la Neamt. Le-au luat casa de la Neamt, murise Sadoveanu si a venit aici Valerica m-a invitat, si din `75 si pana in `85, cand a murit ea, am fost vara impreuna aici. Parintele Anania, I. P. S. Arhiereu Bartolomeu al Vadului, Feleacului si Clujului, era la Palatul Episcopal, in apartamentul pe care i-l lasase lui Episcopul Sofron. Venea si Lily Teodoreanu, sotia lui Ionel Teodoreanu, si ne-am imprietenit la toarta; venea Profira Sadoveanu, veneau aici dirijorul Horia Andreescu si Horia Bernea, care a pictat aici, in veranda asta, saptamani intregi. Era o viata culturala foarte plina.
- Nu stim nimic despre aceasta viata culturala de la Manastirea Varatec.
- E un ziarist, Fabian Anton, care a initiat, si cu colaborarea mea, un colocviu Eminescu aici, la Varatec, si care, dupa parerea tuturor, a avut foarte mult succes. A fost lume foarte multa la colocviu: parintele Mina Dobzeu, parintele Teofil Paraian, Theodor Codreanu - eminescologul pe care il respect pana la cer pentru curajul in ceea ce-l priveste pe Eminescu, parintele Justin Parvu - cel care m-a calugarit pe mine. Ce voia sa faca Fabian Anton, putin pus la cale de mine? Aici este o casa in care a stat Eminescu. Dar nu a Veronicai Micle... Eminescu, care era de o discretie si de o pudoare extraordinara, cum era in manastire sa stea el cu iubita? El locuia intr-o casa langa, "Schimbarea la Fata", a treia biserica mai sus. S-a daramat, si ne-am gandit, cu banii rezultati, sa facem o "Cafenea Eminescu". Tot ce era aici era viata intelectuala: Lily Teodoreanu povestea splendid, parintele Anania venea seara si citea ce scria ziua, si opere mirenesti, si din Biblie, Valerica si cu mine comentam, era frumos...
- Am inteles ca ati fost tunsa monahist, cum se zice, de catre parintele Justin Parvu, de la "Petru-Voda"... Acum cred ca este unul dintre putinii duhovnici mari care au mai ramas in Romania.
- Am o stima uriasa pentru parintele. El are o conceptie care nu prea place. El spune asa: "Eu tund monahist barbati si femei intelectuale, in special, si trimit in lupta, si eu intru in randurile acelora, ca acolo unde ne ducem sa-L prezentam pe Mantuitorul, sa-L marturisim". In 31 august 2002, stiti ca au vrut sa-l ucida - ati auzit - si a murit bietul, amaratul celalalt, batran. Dar bine ca l-a aparat Dumnezeu! Acum citesc opera lui Antonie Plamadeala, care a facut mai mult decat altii. El a refacut Sambata; a refacut Palatul Episcopal din Buzau admirabil, iar la Sibiu a refacut mai tot. Unde se ducea, el refacea sau reconstruia. A umblat in arhive, biblioteca lui era de 20 de mii de volume, si a scos la iveala scriitori vechi, pe care noi nici nu-i mai luam in seama - pe tata lui Gheorghe Asachi, de pilda. Am la mine pe birou cele doua volume din Arhiva inedita a lui Miron Cristea si, printre altele, in afara de publicarea corespondentei Patriarhului din timpul regentei, ne da o imagine extraordinar de completa a politicii timpului. Antonie Plamadeala publica pentru prima oara, in limba romana, teza Miron Cristea despre Eminescu, tinuta in limba maghiara la Universitatea din Budapesta. Voiam sa-i fac un portret lui Miron Cristea... dar nu cred ca am sa mai traiesc, pentru ca sunt foarte bolnava. Voiam sa fac un al doilea volum de portrete...
(Un interviu de Radu Comanescu)
Nota red.: Zoe Dumitrescu Busulenga s-a stins din viata pe 5 mai 2006, La Manastirea Varatec
