Pornind de la faptul că pentru un creştin sensul în viaţă este Dumnezeu, vă rugăm să ne spuneţi ce semnifică sensul în viaţă din punctul de vedere al unui psiholog.
Are legătură cu ceea ce defineşte traiectoria pe care poţi să o ai în viaţă, drumul care te duce către ceva, dar pentru a ajunge la destinaţie contează foarte mult cum ne alegem drumul, dacă ştim ce înseamnă acest drum şi dacă ne-am putut defini unul sau mai multe obiective în viaţă.
Este foarte important să ne supraveghem propriile gânduri, să le observăm, să le monitorizăm, pentru că identificarea gândurilor noastre chiar este importantă. Sunt foarte multe persoane care operează cu etichete mentale sau cu tipare reactive. Ele îngustează foarte mult realitatea. Gândirea prefabricată nu este o gândire creativă. Din cauza ei se pierde foarte mult din ceea ce realitatea oferă.
Şi atunci, din punctul de vedere al psihologului, sensul nostru nu este către Dumnezeu, ci spre ceea ce gândim?
Eu nu văd psihologia desprinsă de religie, deşi sunt psihologi care văd psihologia strictamente ca ştiinţă. Eu consider că toate ştiinţele, câte există în lume şi câte vor mai putea să apară, adunate, sunt sub Dumnezeu. Ele au apărut cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu pot fi desprinse de El.
Între psihologie şi religia ortodoxă există părţi comune. De exemplu, la Taina Spovedaniei creştinul vine şi spune preotului tot ce are pe suflet. Şi în psihoterapie pacientul vine şi spune psihoterapeutului ceea ce are pe conştiinţă, lucruri din cauza cărora nu mai are linişte sau nu-şi mai regăseşte liniştea. Greşeli, vinovăţii pe care consideră că le-a făcut, aspecte ale vieţii pe care nu le poate înţelege ori propriul comportament pe care nu-l poate înţelege în multe din circumstanţe. Toate lucrurile acestea se discută la terapie, se analizează. Terapeutul, psihologul ajută, însă nu se poate suplini părintelui duhovnic.
Pentru că părintele duhovnic şi vindecă...
Sunt vindecări diferite. Ca terapeut ajuţi mult pacientul să se înţeleagă pe sine, cu mecanismele lui, cu gândirea lui, cu simţirea lui. Trebuie să ai acele iluminări în care să îţi dai seama unde ai greşit. Prima condiţie este să recunoşti că ai o problemă, că conştientizezi asta, şi după aceea să o rezolvi. Nu poţi să rezolvi ceea ce nu conştientizezi că ai.
Aşa e şi cu păcatul, dacă nu îl recunoşti, nu îl spui la spovedanie.
Da, la fel. Sunt credincioşi care au tendinţa să spună 10% din păcatele lor. Nu îşi fac lor bine în felul acesta. Această negare a păcatului, şi nu prin uitare din cauza unei boli (amnezie, Alzheimer), ci prin uitare cu bună ştiinţă, este un păcat în plus. La fel şi în psihoterapie. Dacă tu consideri că ai făcut numai lucruri bune, dar multiple probleme se ţin de tine, de fapt nu te-ai uitat corect în trecut, de fapt nu te-ai autoanalizat corect. Nu te poţi analiza cu indulgenţă, nu poţi nici aici şi nici la spovedanie să vorbeşti cu indulgenţă despre tine, trebuie să vorbeşti cu adevăr. Valoarea adevărului există şi în spoveda-nie, şi în psihoterapie. Nu poţi progresa altfel. Cu minciuna nu poţi merge înainte, baţi pasul pe loc sau chiar mergi în urmă, regresezi, nu progresezi.
Preotul şi psihologul nu sunt în opoziţie
Cred că aţi primit sfatul unui psiholog, şi cred că şi al unui duhovnic.
Sfatul duhovnicului îl primesc mult mai des, pentru că îl caut mai des.
Din experienţa dumneavoastră, care este graniţa dintre psihologie şi duhovnicie?
Sunt două compartimente diferite, care nu se află în conflict. Vorbim într-o parte de un accent pe psihic, şi în cealaltă parte de un accent pe suflet. Psihicul şi sufletul sunt două entităţi fără legătură. Ambele ne cer un efort de introspecţie. Dacă am face o operaţie de neurochirurgie unui om, nu o să găsim psihicul niciodată. Nici dacă facem o operaţie pe inimă, nu o să găsim sufletul. Deci şi psihoterapia, şi duhovnicia lucrează cu ceva invizibil, însă care este simţibil, dacă mă pot exprima astfel. Dacă nu-l vedem în momentul acesta pe Dumnezeu lângă noi, nu înseamnă că nu există.
Cum poate să-l ajute pe un creştin psihologul?
Psihologul poate lucra împreună cu preotul, pentru că şi el face parte din comunitatea creştină, sau cel puţin ar trebui. M-a ajutat Dumnezeu să am pacienţi care, chiar dacă au avut o deschidere mai mică spre religie, după mai multe şedinţe, am constatat că şi-au deschis calea mai mult spre Dumnezeu.
Un om care merge la psiholog se poate spovedi mai uşor şi mai bine decât unul care nu merge la psiholog?
Cred că un om care merge la psiholog deja şi-a depăşit o limită în a vorbi despre problemele lui, şi atunci poate reuşeşte mai uşor să ajungă la duhovnic. Pe de altă parte, şi enoriaşul care vine şi vorbeşte cu duhovicul şi-a depăşit nişte limite. Şi atunci, dacă el constată că are nişte probleme în plan psihic, va vorbi uşor despre ele şi la psiholog. De aceea spun că nu le văd în opoziţie sub nici o formă. Şi nu întâmplător v-am spus că ambele se ocupă de aspecte practic invizibile, mintea şi sufletul. Mintea şi sufletul nu sunt palpabile, dar ele sunt foarte vii. Un om nu suferă din cauza creierului mai mare sau mai mic, dar poate să aibă o depresie. Nici dacă are inima mai mică sau mare nu suferă, dar sufletul lui poate să plângă.
Psihologia nu anulează credinţa
Ce boli se pot trata doar la psiholog?
Sunt anumite derapaje în planul psihic care au neapărat nevoie de intervenţia psihoterapeutului. Adică anumite depresii foarte puternice unde este nevoie şi de psihoterapie, dar şi de medicaţie, care este prescrisă tot pentru ajutorul omului. Însă ea nu anulează credinţa. Medicamentele toate sunt făcute să uşureze, să simplifice, să reducă partea de boală, pentru ca persoana să ajungă mai repede la sănătate. Deci nu orice se poate substitui oricând şi oricum, dar credinţa trebuie să-l însoţească pe om permanent.
Aşadar, rolul psihologului este esenţial?
Da. De asemenea, şi rolul părintelui duhovnic, şi relaţia calitativ bună pe care enoriaşul trebuie să o aibă cu el sunt foarte importante.
(Interviu realizat de Diac. George Aniculoaie, pentru Ziarul Lumina)
