Cel încredinţat de Dumnezeu unui îndrumător sufletesc trebuie să-şi facă însă şi el din voia aceluia voia sa. Prin el se împlineşte atunci voia aceluia. Dar, în acest caz, acela va plăti pentru greşelile făcute prin împlinirea voii lui. Părintele, duhovnicul nu se pot dezinteresa de viaţa celui încredinţat lui cu scuza libertăţii ce o are acela. Omul mai trebuie şi învăţat să ştie ce să facă cu libertatea.
Şi unii sunt mai înaintaţi în această cunoaştere decât alţii. Răspunderea unora pentru alţii împleteşte destinele noastre până a ne bucura şi suferi împreună de urmările unei vieţuiri care nu se împlineşte numai prin unul. Nu ne mântuim singuri în mod egoist şi ambiţios; şi nu ne pierdem singuri. Ci ne mântuim cu cei pentru care am avut o răspundere şi cu cei pe care i-am ascultat; şi ne pierdem cu cei faţă de care nu ne-am exercitat răspunderea.
Nici un om nu-şi poartă sau nu trebuie să-şi poarte numai sarcina sa, ci şi pe a altora. Dar să nu le dăm altora sfaturi din mândrie, ca să-i smintim şi mai mult, ci ca să-i slujim cu smerenie. Deci sfatul trebuie să fie unit cu pilda vieții, ca să nu-i pierdem prin sfătuire nici pe ei şi să nu ne pierdem nici pe noi.
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 506 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009)
