"Si Iisus, auzind ca Ioan a fost intemnitat, a plecat in Galileea. Si parasind Nazaretul, a venit de a locuit in Capernaum, langa mare, in hotarele lui Zabulon si Neftali, ca sa se plineasca ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: “Pamantul lui Zabulon si pamantul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit". De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor." (Matei 4, 12-17).
Acest cuvant final – "pocaiti-va caci s-a apropiat imparatia cerurilor", ne sta cu o deosebita lumina si putere inimii, ca astazi sa incercam a talcui din acest adanc al cuvantului dumnezeiesc. Nu inainte, insa, de a infatisa inimilor dumneavoastra talcul cuvintelor dintru inceputul zicerii de astazi a Sfintei Evanghelii. Deci Iisus ne spune ca a auzit ca Ioan a fost intemnitat. Pentru noi este si un moment deosebit ca anul acesta, inceput de secol, de mileniu, pomenirea Sfantului Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului, se sarbatoreste deodata cu zi de duminica. De aceea am si citit amandoua cuvintele din Evanghelie – pentru ziua de astazi, la vremea cuvenita si pentru ziua Sfantului Ioan. Si sa nu uitam, si Ioan asa isi incheia predica: "pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor".
Deci propovaduitorul pocaintei, Ioan, a fost intemnitat de Irod. Si stim cum si-a incheiat, incununand prin martiriu, petrecerea lui in pamantul oamenilor. Al oamenilor tot dupa chipul lui Dumnezeu, nefericitii (unii dintre ei). Si a fost intemnitat Ioan, care propovaduia, precum stiti, la Iordan, la rasarit de Ierusalim, in tinutul Iudeii, deci in partea de sud a pamantului lui Israel, catre capitala, catre Ierusalim. Acolo a propovaduit Ioan Botezatorul, acolo S-a si botezat Mantuitorul, cu botezul de la Ioan, acolo unde se adunau multimile si ascultau cuvantul pocaintei. Iar daca Ioan a propovaduit in pamantul Iudeii, in zona Ierusalimului, unde era centrul spiritual si politic, mai bine zis, caci erau sub conducerea Imperiului Roman Iisus, cu taina a proniei dumnezeiesti, a mers in Galileea sa propovaduiasca, si a incheiat misiunea la Ierusalim.
De aceea spune sfantul Evanghelist Matei, luminat de Duhul Sfant, ca Iisus, auzind ca Ioan a fost intemnitat, a plecat in Galileea. Galileea, partea de nord a pamantului lui Israel. Si parasind Nazaretul, acolo unde isi petrecuse copilaria cu maica Sa sfanta, , a plecat Iisus mai spre nord, in Capernaum (localitatea, satul lui Naum), langa mare (marea Galileii sau lacul, iezerul, ceva mai mare decat un iezer), tot partea de nord a Israelului, anume in hotarele lui Zabulon si Neftali. Acestia erau dintre cele douasprezece neamuri ale lui Israel. "Ca sa se plineasca ce s-a zis prin Isaia proorocul (cu opt sute de ani aproape, inainte), care zice: pamantul lui Zabulon, pamantul lui Neftali, spre mare, Galileea neamurilor". Acolo unde erau nu numai evrei, ci si din alte popoare.
Daca Ioan a propovaduit numai in Ierusalim, numai in tinutul, am zice, pur al lui Israel, acest cuvant profetic al lui Isaia dezvaluie ca Mantuitorul merge in Galileea neamurilor, deci si catre celelalte neamuri, si catre noi, catre toate neamurile acestui pamant. El a venit pentru toti si pentru toate. Asa graise Isaia, in lumina Duhului Sfant, in care pentru un prooroc si cele de departe sunt ca si cum ar fi de fata. Aceasta este taina lucrarii lui Dumnezeu cu adevarat, care are privirea catre intreaga lui creatie si existenta. Caci, asa cum orice creator poarta in inima proiectul operei sale (cand cineva construieste o catedrala, nu are in mintea si in inima lui in toate dimensiunile ei, cand face proiectul? Chiar daca nu e in clipa aceea implinita, dar o poarta toata. Sau un artist, cand face o icoana, are imaginea ei, de asemenea, si se gandeste daca sa o faca icoana, si nu tine atat de mult la estetica, la frumusetea omeneasca, ci tine la chemarea, la sfintenia ei. Adica o icoana sa ne impartaseasca lumina divina, cutremurul sacru, in chemarea de a ne inalta dupa chipul ei. Nu o frumusete de-a noastra, mai mult senzuala, apeland la simturi. Sau unul care intocmeste o simfonie. Fiecare sunet al ei il poarta, nu-i asa, creatorul in inima, in spirit), la fel, Dumnezeu, cum sa nu intelegem, poarta toata Creatia in desfasurarea ei. Si graind prin profeti, apoi apostoli…
Asa ni s-a descoperit Dumnezeu, am zice prin trei cete: ceata profetilor, pana la venirea Mantuitorului, care priveau si calauzeau lumea spre Hristos, apoi ceata apostolilor, pe care Mantuitorul i-a pregatit direct, si de la care lumea pleaca din Hristos, mai departe, in chemarea ei in istorrie, am spune.
Si mai e a treia ceata, prin care graieste Dumnezeu Bisericii, ceata Sfintilor Parinti ai Bisericii. Si atunci, Isaia face parte din ceata profetilor. Si, luminat de Duhul Sfant, Dumnezeu care cuprinde si vede tot, si profetul a putut spune, cu sute de ani mai inainte, cum a zis Isaia: Tinutul lui Neftali si Zabulon, Galileea neamurilor, acolo va veni si va vorbi Fiul lui Dumnezeu facut Om, Iisus Hristos. Si atunci, citez din dumnezeiasca Evanghelie, "a fost sa se plineasca ceea ce s-a zis prin Isaia proorocul, care spune: Pamantul lui Zabulon, pamantul lui Neftali, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor (neamurile de pretutindeni), poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare. Si celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit".
Lumina mare, lumina le-a rasarit…
Ce era acea lumina? De atatea ori noi am vorbit despre lumina, iubitilor. Dumnezeu este Lumina si Iubire. Cel dintai act ziditor pe care l-a savarsit a fost: sa fie lumina! Si lumina lumineaza in intuneric, spune Scriptura, strabate. A adus Dumnezeu totul de la nefiinta la fiinta. Si nefiinta e intuneric. Iar zidirea lui Dumnezeu este lumina. Ne-a dat lumina… in scurt mai evocam: a dat lumina fizica, pentru care ne-a dat ochiul trupesc, apoi lumina mintii, a intelegerii rosturilor lucrurilor, legilor care calauzesc existenta, pentru care ne-a dat ochiul mintii. Dar aici spune: lumina mare a dat, lumina mare ca sa straluceasca, atunci, pentru popoarele, neamurile acelea care zaceau in intuneric. Si poporul acela a vazut lumina mare.
Lumina le-a rasarit lor. Si adauga: Iisus de atunci a inceput sa propovaduiasca si sa spuna: pocaiti-va, s-a apropiat imparatia cerurilor. Leaga imediat lumina aceea de El, de Iisus. Lumina pe care a adus-o El. Si se intelege, cum dumnezeiasca noastra Ortodoxie marturiseste, ca lumina pe care o aduce Dumnezeu e din Dumnezeu, nu din lumea aceasta. Tot lumina, intr-un fel, ca un simbol. Lumina divina, cereasca, necreata, dumnezeiasca. Ne da ceva din El, ca sa-L putem cunoaste. Cand spui cuiva un cuvant, daca nu esti in acest duh cu el, iti poate pricepe cuvantul? Nu. Atunci, Dumnezeu, daca ne-ar vorbi noua fara sa ne impartaseasca lumina dumnezeiasca a cuvantului Lui, nu L-am putea intelege.
Noi Il cunoastem pe Dumnezeu, cum zice Grigorie Palama, din Dumnezeu, cu lumina Lui. Aceasta lumina divina, al carei ochi este credinta. Si, deschizand ochiul credintei, iata, isi deschide aripile si privim si dintru inceputul descoperirii lui Dumnezeu si inainte, in toate laturile. Privim spre cuvantul profetului si-l intelegem, cum spune tot Parintele nostru Grigorie Palama, ca profetii vedeau in lumina divina si imbratisau de departe fagaduintele lui Dumnezeu. Asa cum ti-ai imbratisa un ideal, o dorinta pe care ti-o fagaduieste Dumnezeu. Si un ideal al tau, de departe il imbratisezi. Asa imbratisau profetii. Iar aceasta o intelegi cand deschizi ochii credintei, lumina asta launtrica. Atunci cand auzi cuvantul profetului, dar mai ales cand auzi cuvantul Celui profetit de profet, cuvantul Mantuitorului, deodata se deschid din adanc ochii tai, vederea strabatuta de lumina Duhului Sfant. Cum spuneam si alta data, cuvantul pe care-l auzim la strana: "Deschide-voi gura mea si ma voi umple de Duhul" – deschizi gura si graiesti, si se umple atunci cuvantul de duh, de lumina, de intelegere, de credinta, de adevar. Si acest adevar, crezand in el, te inalta.
Si o sa vedem imediat, cand auzim cuvant rostit de Mantuitorul: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor". Cu acest cuvant negrait de adanc, cu care a inceput Mantuitorul propovaduirea, a inceput si sfantul Ioan, dar cu oarecare deosebire, rost. Ioan, cand a inceput propovaduirea a spus: "Acum securea sta la radacina pomilor; deci orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca in foc" (Luca 3, 9). Deci propovaduirea lui Ioan asa a fost, deschizand constiinta catre judecata lui Dumnezeu. De aceea se adresa si ostasilor, si fariseilor, si intregului popor. Si daca cuvantul Botezatorului se indrepta catre judecata lui Dumnezeu pentru tot cel care savarseste nedreptatea, cuvantul Mantuitorului se adresa tuturor neamurilor, catre intemeierea credintei, nadejdii si dragostei; in final, catre iubire indrepteaza Mantuitorul pocainta. Dar ce inseamna pocainta? Unul dintre cele mai adanci cuvinte ale Scripturii, iubitilor. Luat din limba greaca, meta-noia. Cuvinte formate cu meta- dumneavoastra stiti: metamorfoza (schimbare de forma), metafizica (dincolo de ceea ce e fizic, sensibil). Latina a tradus pe meta cu trans (peste). In Sfanta Impartasanie e cuvantul acesta, luat tot din greceste: metaboli si tradus in cartile noastre de slujba prefacere. Dar metanoia, tradus la noi in romaneste prin pocainta, inseamna schimbarea gandirii. Meta – dincolo, peste, prefacere, schimbare, iar noia este gandire (medicii spun de o boala psihica – paranoia, alaturi de gandire). Dar metanoia, schimbarea gandirii…
Ce-au inteles profetii inca din Vechiul Testament, care se ocupau de misterul acesta, al pacatului. Ce zice profetul Iezechiel, bunaoara? La capitolui 18, indemn la pocainta: "De aceea va voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare dupa caile sale, zice Domnul Dumnezeu; pocaiti-va si va intoarceti de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinta sa nu va fie piedica" (Iezechiel 18, 30). Si,mai apoi, "Caci Eu nu voiesc moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu; intoarceti-va deci si traiti!" (Iezechiel 18, 32).
Cuvantul este de-a dreptul grav. Caci altfel, fara aceasta intoarcere, e primejdia mortii insasi. Observati legatura intre pocainta si viata. Atunci, in adanc: Intoarceti-va la Dumnezeu si Eu ma voi intoarce catre voi, zice iarasi profetul. Ce-a insemnat, atunci, pacatul? Si aici trebuie spus cu tarie si de neclintit: pacatul a insemnat schimbarea sensului existentei noastre. Daca vreti, cu un termen folosit in stiinta, schimbarea gravitatiei. Caderea a insemnat schimbarea sensului existentei noastre; in loc de gravitatia catre originea noastra, catre Ziditorul nostru… si Parintii au talcuit adanc: a nu-ti cunoaste originea si sensul existentei tale, aceasta inseamna pacat, stricaciune si moarte. De aceea a zis Profetul: intoarceti-va ca sa traiti.
E un adevar de neclintit iubitilor; il spunem cu atata tarie pentru ca e adevarul tuturor adevarurilor. Omul, prin pacat, si orice forma de necredinta, de ateism, a mutat "originea" existentei in natura, in om, pana acolo, sarmanii de ei: "omul, masura tuturor lucrurilor". Omul isi este luisi masura suprema. Homo homini deus – omul dumnezeu omului. Ganditi-va numai la aceasta: cand omul, asa cum s-a spus, isi este el luisi dumnezeu. Or, adanc si grav, inspaimantator de grav, cand stiau ca Dumnezeu este Realitatea suprema, absoluta, si atunci, sa spui ca omul isi este luisi Dumnezeu, faci din om dumnezeu, realitatea suprema, absoluta. Si atunci, ce-a fost dictatorul? Tu, filosofule, i-ai incredintat dictatorului aceasta idee, bolnava constiinta, ca el este dumnezeu, el are autoritate absoluta, tagaduind totul.
Si asa cum marturiseam adesea, cand un sarman om de stiinta – bietul Darwin – a facut din lupta pentru existenta si selectie naturala un fel de adevar – asa-i evolutia, atunci a dat in mana dictatorului arma aceasta – sa faca selectie naturala, prin lupta pentru existenta. A selectat sus noi stim pe cine…
Iata, adevarul Scripturilor. Una din intrebarile capitale este si aceasta: va sa zica, omul – fiinta spirituala; unde sa graviteze pentru construirea lui? Catre materie? Si atunci, ce-a insemnat caderea? Tocmai asta: schimbarea sensului gravitatiei adevarate a omului.
Or, pocainta, intelegem, e restaurarea ordinii noastre. Acesta e adevarul fundamental al pocaintei: intoarceti-va la Ziditorul, la Dumnezeul care ne-a dat existenta si viata. Si, observam, predica Mantuitorului cand incepe? Incepe, iubitilor, dupa ispita, dupa ce a fost ispitit de demon si tocmai cele trei ispite ale demonului – le reamintim in scurt, din vistieria memoriei noastre sfinte. Cand Mantuitorul, postind patruzeci de zile, demonul Il ispiteste. Si, in pustia Carantaniei, pustiu populat cu pietre, Ii spune: "Daca esti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre sa se faca paine (sa-Ti saturi foamea Ta – deci ispita trupului). Si a raspuns Iisus catre el: Scris este ca nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu. Tot cuvantul ziditor. Si aici este iarasi o taina a tainelor. Sa nu uitam o clipa: “cuvantul lui Dumnezeu", cum spune Evanghelia: "La inceput era Cuvantul; Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si toate printr-Insul s-au facut. Si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut". Cuvantul lui Dumnezeu e ziditor. Acel cuvant e adevarat, care zideste si bine savarseste.
Si, iarasi, care da viata;pentru ca poti crea ceva care distruge viata. In adevarul cuvantului lui Dumnezeu, "cuvantul Meu este adevarul inseamna" a rosti acel cuvant si a savarsi acel act al tau car sa fie binefacator si de viata facator si ziditor, negresit, nu pustiu, nu gol. A doua ispita: "Si suindu-L diavolul pe un munte inalt, I-a aratat intr-o clipa toate imparatiile lumii. Si I-a zis diavolul: Tie iti voi da toata stapanirea aceasta si stralucirea lor, caci mi-a fost data mie si eu o dau cui voiesc; Deci daca Tu Te vei inchina inaintea mea, toata va fi a Ta". Imparatiile lumii, incepind cu Babilonul si alte imparatii, pentru care va spune un domnitor al nostru, smerit si credincios, Neagoe Basarab: multe imparatii ale lumii au fost intemeiate de dictatori si toate s-au macinat si se vor mai macina. Una singura va ramane: imparatia lui Dumnezeu. De aceea predica Mantuitorului astazi asa si incepe: s-a apropiat imparatia cerurilor.
Asa i-a aratat demonul imparatiile lumii si slava lor – poleiala lor. "Si raspunzand, Iisus i-a zis: Mergi inapoia Mea, satano, caci scris este: «Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui Unuia sa-I slujesti»". Si, in sfarsit, a treia ispita (dupa Luca; dupa Matei e pusa ca a doua): "Si L-a dus in Ierusalim si L-a asezat pe aripa templului…". Templul, asa cum lui Israel in pustie i-a poruncit Dumnezeu sa faca acel cort al marturiei, care purta in el Legea lui Dumnezeu, apoi Solomon, templul, Fiul lui Dumnezeu Insusi a luat trup, templu, ca si trupurile noastre sa fie temple ale Duhului Sfant. "Si I-a zis: Daca esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te de aici jos; Caci scris este: «Ca ingerilor Sai va porunci pentru Tine, ca sa Te pazeasca»; Si te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa lovesti de piatra piciorul Tau". Fa o minune! Minune in sensul demonic: arunca-te de la inaltimea templului. Templul este suis. Tu, impotriva suisului lui Dumnezeu.
Fa o minune impotriva inaltarii. Si, aruncandu-Te jos, drumul invers. Si toate minunile lumii au fost un fel de intoarcere in jos, din nefericire impotriva noastra. Pentru ca, real, drumul e in sus. Templul e in inaltimi. Totdeauna, templele, bisericile erau pe inaltimi, vestind omului inaltimea. Iar lui Iisus: arunca-te jos! Coboara! Muta, deci, centrul de gravitatie, cum am spus adineauri. Muta-l in tine, in om, in lume; nu in inaltare. A ucide, propriu-zis, cea mai umana dintre toate cautarile umane – inaltarea. Cum spune un psihiatru de astazi – psihologia inaltimilor spirituale, cea mai umana dintre nevoile umane; propriu-zis, care il defineste pe om. Si aceste trei ispite, tocmai descopereau misterul tragic al pacatului, al caderii, al schimbarii sensului existentei, al patologicului uman, iubitilor. “Si raspunzand, Iisus i-a zis: S-a spus: "Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau"(Luca 4, 3-12).
Si atunci, macar acest cuvant smerit al sensului pocaintei, de astazi, daca-l intelegem: Pocaiti-va! – intoarcerea, restaurarea, reasezarea sufletului, constiintei mele, in adevarul existentei, in adevarul in care intre Dumnezeu si faptura, Ziditorul meu si eu, faptura Lui, intre vesnicia Lui si vremelnicia mea, dar vremelnicie care e insetata de adevar, de nemurire, de viata. Reasezarea gandirii in adevarul ei, prefacerea ei. Intoarceti-va catre Mine, ca sa traiti, cum a zis proorocul Iezechiil, iar Ieremia: intoarceti-va catre Mine si Eu ma voi intoarce catre voi. Atunci, pocainta, intoarcerea la Dumnezeu si o neincetata chemare a noastra. Cand privim, la Sfanta Impartasanie, avand in fata la altar si ne rugam: "Si fa adica painea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ce este in potirul acesta cinstit sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant", deodata ne cuprinde un cutremur, intelegand si aici misterul pocaintei. Cum adica? Iata, painea si vinul devin trup si sange dumnezeiesc. Deci se petrece acolo o prefacere, o inaltare. Piinea, lumea aceasta se inalta. Faptura e chemata – nu numai omul, toata creatia – la pocainta, la transformare, la transfigurare. Aiai e taina religiei insasi, iubitilor. Care a fost adeseori neinteleasa si batjocorita. Deci neincetata ei transfigurare, si pe care Iisus o rosteste. Cand Iisus a spus: pocaiti-va, intoarceti-va, schimbati-va gandirea, priviti-Ma, ca s-a apropiat imparatia cerurilor. Iar in Iisus imparatia era de fata; o lume in care Dumnezeu e Imparat. Imparatul meu si Dumnezeul meu; si Mantuitorul meu. El.
Atunci, in esenta, pocainta – intoarcerea la Hristos, cunoasterea Lui si iubirea Lui. Iubirea Lui, mai ales: “N-am venit sa judec lumea, ci s-o mantuiesc (Ioan 12, 47). S-o mantuiesc cum? Prin intruparea Mea, trimis de Tatal ceresc. Prin jertfa Mea, prin Crucea Mea, prin rastignirea Mea. Sa rastignesc raul acestei lumi, gandirea ratacita a acestei lumi, caderea acestei lumi; din orice stare a ei. Si s-o inalt la inviere. Atunci, pocainta inseamna deschiderea fetei mele catre Iisus Hristos, catre tot ceea ce este El. Si, mai precis, prin Crucea si Invierea Lui, eu insumi simt in adancul meu invierea din pacat, din stricaciune, din moarte, in iubire. Cum adica? La spovedanie, totdeauna, cand vin crestinii, si spun fiecare, bietii oameni, cu o sila de sine, cu o tristete, tot ceea ce simt ei ca i-a incarcat veninos, murdar si sordid, si vor sa se spele: Oare ma iarta Dumnezeu? Atunci, noi indraznim a spune, dupa cuvant dumnezeiesc: Vezi, noi suntem in lumea aceasta a schimbarii. Si ne-am miscat pana acolo ca am uitat de Dumnezeu si am zis ca noi suntem dumnezeu.
Cat ar trebui, fiecare, de sus pana jos, sa aiba constiinta adevarului si sa apeleze: Lumineaza-ma, Doamne. Toti. Si atunci noi ii spunem asa: Da, noi ne putem imbolnavi, murdari, schimba in rau gindirea, in nedreptate, in minciuna, in coruptie, in ticalosie, dar Dumnezeu e numai lumina si numai iubire. Daca in clipa aceasta te intorci la Mantuitorul cu fata deschisa catre El, si, cum spun Parintii: cand cunoaste omul ca i s-au iertat pacatele? Cand desavarsit le-a scarbit. In clipa aceea in fata lui Dumnezeu, al carui timp este astazi: “Astazi de vei auzi glasul Meu, nu-ti impietri inima. Atunci, in fata lui Dumnezeu, in acest Astazi al lui, care este numai iubire, tu te intalnesti cu iubirea. Nu cu osanda, cu blestemul. Cu lumina, in care vezi ca raul din tine e rau si adevarul e adevar si iubire. Si in clipa aceea tu simti cuvantul pe care l-a rostit profetul: Celor care petreceau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit. Asa ii intampina Iisus: in lumina adevarului, a credintei, a iubirii, a vietii.
Bunule Doamne, fa-ne sa intelegem aceasta taina a tainelor care e pocainta! E asezarea noastra in ordinea adevarului iubirii. A Ta, Doamne Iisuse Hristoase, Care esti Viata cea adevarata. Cu rugaciunle Preacuratei Maicii Tale si ale Sfantului Ioan Inaintemergatorul si Botezatorul Tau, miluieste-ne si da-ne inceput bun in acest an, in lumina adevarului si a iubirii. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
