Să rememorăm împreună frânturi din timpul în care Patriarhul Teoctist a fost Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1977-1986).

 

 

„În vara anului 1947, arhimandritul Teoctist Arăpaşu a condus procesiunea cu moaştele Sfintei Cuvioasei Parascheva prin Moldova, procesiune cerută cu insistenţă de preoţi şi credincioşi din cauza cumplitei secete din acei ani. Procesiunea a traversat teritoriul întregii Moldove, fiind parcurse satele din judeţele Iaşi, Vaslui, Bacău, Neamţ şi Suceava. Bătrânii îşi amintesc cu multă emoţie că – în urma trecerii raclei cu moaştele Sfintei Parascheva – norii se adunau, aducând ploaie curată. Spre sfârşitul lunii august, racla cu moaştele sfinte a revenit în Catedrala mitropolitană.”

 

 

În contextul regimului comunist care a redus numărul locurilor la şcolile teologice, IPS Teoctist – preocupat de pregătirea clerului, dar şi de catehizarea credincioşilor din Moldova pentru a înţelege şi a trăi Ortodoxia – a hotărât ca, „pentru parohiile vacante cu credincioşi români şi ucraineni, să fie hirotoniţi tineri vorbitori de limbă ucraineană şi română, chiar fără studii teologice, urmând să le facă ulterior” – îşi aminteşte IPS Pimen al Sucevei.

 

 

În cuvântul său omagial despre activitatea Patriarhului Teoctist în cadrul Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Mitropolitul Daniel, actualul Patriarh, arăta că: „Chiar şi în anii de dictatură comunistă, cu răbdare şi înţelepciune, Ierarhul Teoctist a restaurat multe biserici şi mănăstiri şi chiar a zidit unele noi (…) şi în Mitropolia Moldovei şi Sucevei”. Pentru a reuşi acest fapt în faţa autorităţilor comuniste, s-a folosit de câteva artificii.

 

„O portiţă de scăpare a fost construirea de capele de cimitir, care erau în fapt biserici pentru toată comunitatea, nu numai pentru cei adormiţi, căci cu adevărat Dumnezeu este al celor vii. Parcă s-ar trăda îngăduinţă din partea Statului comunist ateu, pentru cei care au plecat dincolo şi au ieşit de sub jurisdicţia lui. O altă soluţie a constituit-o refacerea bisericilor de lemn sau din alte materiale uşor degradabile, care în realitate erau înlocuite cu construcţii noi, folosindu-se materiale durabile. Strămutarea bisericilor a fost un alt mod întâlnit de a face o biserică nouă. Ea nu avea loc de cele mai multe ori propriu-zis, ci doar se demola o biserică veche şi insalubră dintr-un loc şi se construia în altă parte unde era necesară o alta, cu materiale noi şi la dimensiunile optime pentru comunitatea respectivă. Există cazuri în care nici măcar biserica veche nu a fost demolată, dăinuind până astăzi (cazul Prisăcani), sau situaţii (Voroneţ — Schitul Corlăţan) în care biserica odată translatată, evident doar în acte, dar dărâmată până la temelie de autorităţi, a fost reconstruită de localnici fără forme legale; desigur, au fost construite şi biserici noi fără a apela la aceste modalităţi, în care dibăcia preoţilor parohi, dorinţa comunităţii şi înţelegerea oamenilor partidului din teritoriu au făcut posibil acest act” (Pr. Cătălin Nicolae Luchian).

 

 

Această grijă pentru catehizarea poporului s-a reflectat ulterior în timpul patriarhatului său, când noul regim a dat posibilitatea ca, în 1990, sub îndrumarea vrednicului de pomenire Teoctist Patriarhul, Sfântul Sinod şi Consiliul Naţional Bisericesc să iniţieze acţiuni şi demersuri în vederea introducerii Religiei – ca obiect de studiu – în învăţământul de stat, mai întâi printr-un Protocol special încheiat între Patriarhia Română şi Ministerul Învăţământului, prin care s-a oferit o primă reglementare în acest domeniu, ajungând apoi ca Religia să aibă un statut de disciplină egală cu celelalte discipline din planul de învăţământ.

 

 

„Participant direct la proclamarea canonizării unora dintre Sfinţii Români – în anii 1950-1955 – Patriarhul Teoctist nu a încetat să spere că numeroase alte personalităţi ale vieţii şi spiritualităţii ortodoxe române – păstrători, apărători şi mărturisitori ai dreptei credinţe pe pământul românesc, care au intrat de veacuri în conştiinţa şi evlavia poporului nostru ca sfinţi – vor avea parte de o astfel de proclamare. Începută încă în anul 1989, această lucrare de studiere – în vederea canonizării de noi sfinţi şi de înscriere în calendarul bisericesc, în sinaxare şi în cărţile de cult, cât şi de instituire a Duminicii Sfinţilor Români – şi-a încheiat o primă etapă în anul 1992 când, sub preşedinţia Patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod a proclamat solemn canonizarea a 39 de sfinţi, fapt care pune în evidenţă intensitatea vieţii religioase şi a evlaviei poporului român dreptcredincios” (Pr. Prof dr. Ştefan Oprea)

 

 

Deşi Patriarhia Română a căutat să menţină permanent legătura cu românii din Basarabia, chiar şi în vremurile de restrişte, în comunism, cât aceştia se aflau sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, reactivarea acestei vechi Mitropolii a fost posibilă abia în 1992, după câştigarea independenţei Republicii Moldova, sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, la primirea delegaţiei Bisericii din Basarabia, la 19 decembrie, Patriarhul Teoctist mărturisea vechea năzuinţă: „Vă întâmpinăm cu dragoste şi nădejde sfântă, iubiţi fraţi din Basarabia; şi vă îmbrăţişăm frăţeşte. Să ne rugăm împreună Bunului Dumnezeu să ne ajute să facem voia Lui, să împlinim poruncile Lui de iubire, de unitate a Bisericii noastre şi de slujire a Sfintei noastre Evanghelii pentru reîntregirea neamului şi a ţării”.

 

 

Ideea construirii Catedralei Mântuirii Neamului, după cum o denumise patriarhul Miron Cristea, este preluată de PF Teoctist, care şi-a depus toate eforturile ca să continue demersurile pentru acest proiect, către autorităţile statului – pentru Parcul Carol ca locaţie de amplasare. Cu toate acestea, PF Daniel menţiona regretul predecesorului său de a nu fi început construirea unei noi Catedrale patriarhale.