De la doctrina comunista invatata de soimi, pionieri, utecisti si comunisti pe altarul cincinalelor, am devenit o societate de-buna-voie-si-nesilita-de-nimeni obedienta, vedem viata in culori, dupa interese si conjuncturi meschine, trecem cameleonic de la rosu la galben si de la galben la portocaliu.
Comunismul a ajuns la apogeu! Fara durere si constrangeri, suntem controlati zi de zi, ceas de ceas, intr-un mental colectiv menit sa ne tina treaza nevoia disperata de a fi bagati in seama.
Obedienta fata de partid a capatat o noua orientare: slugarnicia si ascultarea nu mai inseamna sa lauzi si sa preaslavesti, ci sa ataci agresiv, sustinut si pana la capat adversarul. Indiferent ca el, potentialul adversar, da dovada de capacitati intelectuale, artistice sau de oricare alta natura!
Daca doctrina comunista ne facea partasi la minunea nemaintalnita a societatii multilateral dezvoltate, PNLPDLPSDUDMRPPDD-riada ne incolteste, ne starneste unul impotriva celuilalt, ne stapaneste.
Partidul te vrea tuns, roacare!, spuneau comunistii odinioara. Astazi, partidul te vrea pur si simplu! Fara preludiu sau declaratii de dragoste demodate…
Exista un termen aparent pretentios – ENANTIODROMIA, care inseamna transformarea unui fenomen in opusul sau, pentru ca sub noua forma sa supravietuiasca nestingherit. 20 de ani i-au trebuit comunismului sa ne re-aduca la aceleasi disperari. Uriasa datorie internationala, pentru care romanii au stat in intuneric si au mancat pe cartela, a imbracat acum hainele unei crize economice in numele careia ne rationalizam singuri mancarea, intr-o auto-disciplina la care nici macar comunistii nu au sperat.
In rest, si astazi, ca odinioara: Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt si-n cele ce maine vor rade la soare!
Si noi tot stam cu ochii in soare!
Ne ducem zilele intre violenta si agresivitate, intre mojicie si politicianismul de taraba, intre discursuri curate, limpezi, dar mincinoase, si cele taioase, trambitate, electorale, dar la fel de neadevarate tocmai prin conjunctura in care acesta se situeaza.
Tindem sa devenim o societate care isi critica la maximum conducatorii, indiferent de natura sau specificul lor: seful de la serviciu, seful de scara, seful de companie, de oras, de judet, de tara…
Nu am invatat, insa, sa criticam decent, constructiv, cu argument. Dar critica a devenit ocupatia noastra zilnica.
In absoluta intelegere cu marii diriguitori, mass-media ofera hrana de intretinere: emisiuni de tembelizare, de un nivel intelectual indecent de scazut, pentru a ne crea astfel sentimentul ca traim intr-o normalitate in ton cu criticile, cu saracia, cu lipsa de atitudine.
Pentru ca, dintotdeauna, oamenii de bun simt au existat pur si simplu, pe cand paranoicii, megalomanii si falsii eroi au creat haos, harababura si, nu de putine ori, au pornit cruciade in numele unor adevaruri care, oricum, nu aveau nevoie sa fie aparate.
Doar ca aceasta micime a mintii incepe sa patrunda, pe zi ce trece, tot mai adanc in structurile politice, administrative, culturale, sociale, in posturi cheie, de maxima raspundere. Nu numai la nivel local, ci si national, in fruntea statului.
Ce este de facut?
Sau, mai dureros chiar... mai avem ceva de facut?!
(F. Toniță)
