Pilda celor poftiti la cina - Predica la duminica a 28 - a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Era o zi de sambata – sarbatoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntasii fariseilor il roaga sa ia cina in casa lui. Mantuitorul raspunde chemarii si, luand seama cum ceilalti invitati isi alegeau locurile, foloseste prilejul si-i povatuieste: "Cand esti chemat impreuna cu altii la vreun ospat, nu te aseza in locul cel dintai, ca nu cumva sa fie chemat altul mai de cinste decat tine. Si venind cel care te-a chemat pe tine si pe el, iti va zice: Da acestuia locul. Atunci, cu rusine, te vei duce sa te asezi pe locul cel mai de pe urma… Tu asaza-te in cel din urma loc. Si vazandu-te cel ce te-a chemat, sa-ti zica: Prietene, muta-te mai sus" (Luca 14, 7-9).

Cu grija, Domnul previne si fereste de calea dureroasa care te da in jos, te pravale. Dar de jos nu ai unde sa cazi; in schimb, ai unde sa urci – cu duhul.

Si Domnul continua: "Cand faci pranz sau cina, nu chema pe prietenii tai, nici pe fratii tai, nici vecinii bogati (...). Cheama pe saraci, pe neputinciosi, pe schiopi, pe orbi. Fericit vei fi, ca nu pot sa-ti rasplateasca. Ti se va rasplati la invierea dreptilor. Atunci, auzind unul din cei care sedeau cu El la masa, I-a zis: Fericit este cel ce va pranzi in imparatia lui Dumnezeu (Luca 14; 12-15). Cuvantul era inspirat de insasi prezenta Domnului, era imaginea unei cine impreuna cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Imparatiei. Ucenicii vor si spune mai tarziu: “Noi am mancat si am baut impreuna cu El" (Fapte 10, 41). Intr-o asemenea atmosfera duhovniceasca, liturgica, Mantuitorul rosteste cunoscuta Pilda a celor chemati la cina. Si a zis:

"Un om oarecare a facut cina mare si a chemat pe multi. Si a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sa spuna celor chemati: Veniti, ca iata toate sunt gata. Au inceput insa toti, cate unul, sa-si ceara iertare. Cel dintai i-a zis: Doamne, tarina am cumparat si am nevoie sa ies ca s-o vad; te rog iarta-ma! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc; te rog iarta-ma. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni. Intorcandu-se, sluga a spus stapanului sau acestea. Si atunci, maniindu-se, stapanul casei a zis: Iesi indata in pietele si in ulitele cetatii, si pe saraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici. Si a zis sluga: Doamne, s-a facut precum ai poruncit si tot mai este loc. Si a zis stapanul catre sluga: Iesi la drumuri si la garduri si sileste sa intre, ca sa mi se umple casa, caci zic voua: Nici unul din barbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea".

Preaiubitilor, aceasta este parabola. Mantuitorul a rostit-o in chip deosebit – atrag aceasta luare aminte. Caci L-am auzit pe El vorbind, chemand la cina, la Cina impreuna cu El; tainic, precum la cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, cand a rostit: "Luati, mancati, acesta este trupul Meu; beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu". Adaugand: "Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea". Cand Iisus rosteste parabola aceasta, sa facem legatura adanca intre cuvintele ei si Cina cea de Taina.

El le-a vestit atunci celor de fata: "Un om oarecare a facut cina". Omul care a facut cina este Dumnezeu. Mantuitorul asa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfintii Parinti am inteles ca se numea asa fiind intre oameni, facandu-Se Om: iata, Eu Om m-am facut pentru voi; si Eu ca Om, ca Dumnezeu si Om, fac cina si va chem la aceasta cina, la aceasta impartasire cu Mine; cina – darurile Lui, bunatatile acestui pamant al Lui, viata Lui insasi. Chematii cei multi suntem noi. Toti suntem chemati la acest ospat. Nu insa toti si alesi. Domnul va spune altcandva: "Multi chemati, putini alesi. De ce? "Ales devine cel ce raspunde la chemare"(Sf. Chiril al Alexandriei).

Asa s-a petrecut si in parabola. Chemati au fost multi. La ceasul cinei, dupa obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul sa spuna celor poftiti de mai inainte: "Veniti, ca iata toate sunt gata". "Gata", ca in zilele creatiei. Pentru fiecare zi a creatiei Sfanta Scriptura graieste: "Si a vazut Dumnezeu ca este bine, ca este frumos...". Iar la zidirea omului, "a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata, erau bune foarte" (Facerea 1, 31). Acum, la pregatirea acestei Cine, Domnul da porunca slujitorilor sa spuna celor chemati: "Veniti ca iata toate sunt gata". Sunt cu desavarsire gata; caci, iata, acum a venit “plinirea vremii, cand Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau nascut din femeie (din Fecioara-Maica), nascut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea(Galateni 4; 4-5), sa dobandim darul infierii divine; dar in cel mai real, concret fapt: cinand, mancand cu El. Si nu numai primind din mana Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cina, ci cu Trupul Lui: "Ca Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti, Hristoase Dumnezeule", se roaga preotul la aducerea Sfintelor Daruri. "Gata sunt toate" pentru ca de fata este Cel prin Care Tatal toate le-a facut; acum, Cel Care trup S-a facut de la Duhul Sfant si din Fecioara e de fata si cheama: "Veniti la Cina! Imparatul ne asteapta", oferindu-ne Painea cea vie care S-a pogorat din cer, painea – "Trupul Meu care da viata lumii" (Ioan 6, 51).

Cuvantul Ziditorului este numai da: "Veniti la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara". Faptura Lui, omul, poate sa spuna si nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai raului. Unul din cei chemati i-a vorbit slujitorului despre tarina lui: "Tocmai am cumparat-o acum si am nevoie s-o vad"; altul: "Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc"; in sfarsit, al treilea: "Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni". Impiedicau acestea prezenta celor chemati la cina? Sau nesocotea Ziditorul aceasta lume, a Lui? Nu, pentru ca "toate printr-Insul s-au facut (Ioan 1, 3) si pe toate le iubeste. Pamantul il numeste doar "asternut picioarelor Lui" (Matei 5, 35); boul si asinul Ii incalzesc trupul in pestera nasterii Lui, aceste vietuitoare recunoscand in iesle pe Stapanul lor (Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvanteaza nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Deci pe toate acestea: tarina, boii, familia, le cuprinde in grija si iubirea Lui divina. Putea atunci stapanul sa se mahneasca si sa osandeasca pe cei ce I-au refuzat cinarea impreuna pentru ca iubeau si ei aceste fapturi pe care El le-a zidit?

Dar iata: tarina, boii, familia umana; altfel spus, in cateva cuvinte e cuprinsa lumea toata. Aici este un adanc de intelegere, negrait. Anume: El cheama la Cina si Cina e implinita, e randuita, e gata, e facuta, daca vreti, din toate aceste categorii, din intreaga faptura, si pentru om. De aceea si in Apostolul care se citeste astazi (cu legatura adanca intotdeauna intre Apostol si Evanghelie), vedem ca in Hristos "avem rascumpararea prin sangele Lui, prin iertarea pacatelor (prin jertfa Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevazut, mai intai nascut decat toata zidirea" (Coloseni 1, 14-15). El e Capul intregii zidiri. Asa cum Sfantul evanghelist Ioan spune: "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate printr-Insul s-au facut; si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut" (Ioan 1, 1-3).

Avem in aceasta parabola a Mantuitorului participarea, partasia intregii creatii. Deodata, Cina ni se descopera drept jertfa Lui. Si iarasi, citim mai departe in Apostolul de astazi: "...intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte decat toate si toate prin El sunt asezate. El este capul Trupului, al Bisericii; El este inceputul, intaiul nascut din morti, ca sa fie El cel dintai intru toate. Caci in El a binevoit Dumnezeu, sa salasluiasca toata plinirea" (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toti Tatal vrea sa ne stramute in imparatia Fiului iubirii Sale.

Deci in aceasta marturie sfanta toate sunt cuprinse – simtim si privim in adanc cu ochii duhului – in El, in Hristos, El Care "Dumnezeu fiind, Om s-a facut" si ne cuprinde pe noi in Sine. Aici se dezvaluie taina intruparii Sale, taina inomenirii Sale. Toate cele savarsite sunt facute, sunt create din nimic, iubitilor, caci zidind Dumnezeu lumea, faptura, din nimic, El coboara la ea, Se uneste cu aceasta faptura, sa o indumnezeiasca, sa o patrunda cu dumnezeirea Lui, sa nu o lase prada nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne incredinteaza dumnezeiestii Parinti, indeosebi Sfantul Atanasie cel Mare: ca noi, ramanand numai in lumea creata din nimic, despartindu-ne de Dumnezeu si de vesnicia Lui, sa tindem catre neant.

De aceea spunem in rugaciunile de seara: "Atottiitorule, Cuvinte al Tatalui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce esti pastor bun al oilor Tale! Nu ma da ispitei sarpelui, nu ma lasa in pofta satanei, odihneste intru mine pururea, robul Tau!...". Rostul adanc al acestei rugaciuni este ca eu, cel muritor, sa simt odihna lui Dumnezeu intru mine. Pentru ca demonul – si il simtim atat de bine – se ascunde, se face oarecum nevazut ochilor nostri. Dar ori de cate ori omul gandeste numai trupeste ("Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte"), in el se usuca parca simtul nemuririi, al vesniciei, se usuca simtul credintei in Cel Vesnic; si in boala, in suferinta, cade sub povara obsesiva a gandului mortii. Iata, aceasta e ispita pacatului! Dumnezeu ne cheama spre viata, nu spre moarte.

Or, toate cele trei categorii evocate in Sfanta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vietuitoarele, cel cu casatoria – absenteaza de la Cina. Refuza, sub pretexte lumesti, sa se uneasca cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a facut: si ogorul, si vietuitoarele, si lumea oamenilor. Dar, in marea Lui bunatate, acestei lumi, zidita din nimic, El ii intinde inelul Lui de logodna, harul Lui. Il cheama pe om la aceasta Cina, adica dumnezeiasca Impartasanie; il cheama pentru a-l scoate din lumea mortii si a-l uni cu El; El Care uneste cerul cu pamantul, dumnezeirea cu omenitatea.

Se dezvaluie aici pacatul din adanc al omului care se lasa "inspirat" de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, si mereu in istorie, traim intr-o lume desacralizata, care uita de El. Erau si atunci oameni "putin credinciosi". Dar astazi?! S-a si intrebat Mantuitorul: "Cand va veni Fiul Omului, gasi-va El oare credinta pe pamant?" (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – si voiesc tot mai mult cei de azi – sa cineze fara Dumnezeu. La porunca biblica "Din tot pomul din rai sa mananci..." (Facerea 2,16), Sfantul Ioan Damaschin talcuieste: "Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut Dumnezeu sa spuna: Suie-te prin toate fapturile la Mine, Viata cea adevarata". Dintru inceput, Dumnezeu toate le-a pregatit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Sa nu pierdem acum din vedere acest gand si fapt: Cel Ce rosteste parabola ascultata de noi, Cel Ce cheama: "Veniti la Cina...2, este Acelasi Care la Cina cea de Taina zice: "Luati, mancati, acesta este trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu...". Cina, masa aceasta divina, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu si Om, Dumnezeu unit cu toata faptura Lui si, in chip sublim, cu omul.

Pe cand omul este ocupat: cu ogorul, cu vietuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fara Dumnezeu, fara Ziditorul lor. Doamne, Tu esti acolo, sus, la originea lor, departe, departe in timp si departe in spatiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, in lumea seculara a veacului acestuia. Le avem pe toate si Te-am uitat pe Tine; si fara Tine petrecem cu ele. Ne implinim poftele prin ele. Cat de tragic! Fara Tine petrecem numai cu cele trecatoare, create din nimic, petrecem in intuneric, "in latura si-n umbra mortii". Stim ca Tu ai zis: "Despartiti de Mine nu puteti face nimic". In realitate, ramanem cu acest "nimic", cei ziditi din nimic, din neant. De aceea si auzim nu o data spunandu-se, cand cineva isi da obstescul sfarsit: "cutare a trecut in nefiinta2 – in neant; am devenit filosofi ai neantului.

Dar ele, cele ale ogorului, vietuitoarele, adancul, "omul tainic al inimii", n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Caci dintru inceput Adam a fost chemat prin porunca: "Poti sa gusti din toti pomii gradinii", cu intelesul dat de Sfantul Ioan din Damasc: “Gusta din toate un singur fruct: viata Mea". Nu le auzim noi cum striga: "noi, omule, suntem pentru tine Impartasanie, Euharistie. Nu ma intina cu departarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-ma, primeste-ma ca pe un sfant dar! Pentru ca din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – striga ogorul – se aduce painea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – striga via – se alege vinul care devine sange divin, al Impartasaniei!".

Si odata cu glasul lor cheama Hristos: M-am pogorat din cer, din vesnicie sa Ma unesc cu tine si cu cele aduse din nimic, din neant, si pandite de neant, ca sa le dau si sa va dau eternitate; intai de toate, tie, omule, care te rogi in fiecare seara: "Atottiitorule, Cuvinte al Tatalui, Tu singur fiind desavarsit, Iisuse Hristoase, pentru multa milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tau, ci odihneste intru mine pururea, Cel ce esti pastor bun al oilor Tale. Nu ma da ispitei sarpelui, nici nu ma lasa in pofta satanei, ca samanta putreziciunii este intru mine...". Da, samanta putreziciunii si a mortii, semanata de demon, prin care el vrea sa ma desparta de Tine, sa ma desparta de Viata. Pentru care iarasi ma rog catre Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viata: "Nepatata, neintinata, nestricata, pururea Fecioara, a lui Dumnezeu Mireasa, care pe Dumnezeu-Cuvantul cu oamenii ai unit prin prea curata nasterea ta, si firea cea lepadata a neamului nostru cu cele ceresti o ai impreunat..." (din rugaciunile pentru Sfanta Impartasanie). O, auziti: firea fiecaruia dintre noi! Noi spunem adesea cand ne vedem in slabiciunea noastra, in neputinta noastra trupeasca: "Doamne, samanta putreziciunii este intru mine". Deci, cand te vezi in slabiciune, gusti parca samanta putreziciunii. Cand te vezi falnic si maret, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Si intr-un caz si in altul, despartit de Dumnezeu, esti cazut. Fie ca te sminteste maretia, barbatia, frumusetea cuiva, fie ca te scarbeste neputinta, putreziciunea, care vezi ca e deja semanata de demon. Dar, dimpotriva, cand esti cu El la Cina, atunci te impartasesti. Fie ca e cuvantul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, fie rugaciunea (mai ales), in care vorbesti cu Cel vesnic, fie Impartasania. Pentru care si zice Canonul Sfintei Impartasanii (cand citim sa ne cutremuram, sa avem teologia rugaciunii, gandirea rugaciunii!): "Paine a vietii vesnice sa-mi fie mie prea curat Trupul Tau si prea scump sangele Tau! Tamaduieste toate patimirile mele!". Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune in rugaciunea lui: "Tu, Doamne, Tu, prin trupul si sangele Tau, ma luminezi si ma faci partas cu lumina. Stralucesti in mine si ma faci partas dumnezeirii Tale, fara pizmuire (adica Tu nu esti pizmas pe mine, Doamne)".

Adica omul ramane doar in lumea aceasta; unul langa ogorul lui, potrivit meseriei, altul langa vietuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fara Dumnezeu. Ramai in lumea mortii. Desi toate dau cuvant si slava lui Dumnezeu. Simti parca intreaga faptura: bobul de grau, bobul de strugure, cum striga: "Eu sunt Impartasanie! Eu sunt Euharistie!". Caci striga lanul de grau: "din mine ia Hristos painea si o preface in trupul Lui" iar strugurele spune: 2Din mine, din boabele mele ia Hristos si din vin face sangele Sau". Toate striga, toate marturisesc ca sunt Impartasanie. Ele striga, iar noi nu auzim. Or numai in El e salvarea noastra, viata noastra. Si, dimpotriva, fara El, ramanem in lumea mortii. Caci Dumnezeu – si aici este taina – a creat lumea aceasta, dar si-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodna cu Dumnezeu. Si El a devenit Mirele Bisericii (asa Il numeste si Scriptura, si Biserica) spre a ne cununa Lui; si faptele acestea sunt logodna a Imparatiei.

Asadar – citim in Scriptura – a trimis stapanul pe sluga: "Mergi in piete si in ulitele cetatii, si cheama-i pe schiopi, pe saraci, pe lipsiti, pe toti". Si i-a adunat si a venit sluga spunand stapanului: "Mai este loc". "Mergi atunci din nou, la uliti si la garduri (adica la cei care, sarmanii, se tineau de garduri ca sa poata merge) si sileste-i sa intre, sa mi se umple casa!2. Si sluga i-a adunat.

Un cuvant aici ne cere o judecata si o intelegere mai adanca: "Sileste-i sa intre". Un mare teolog apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, talmaceste acest cuvant prin "forteaza-i sa intre". El socotea la vremea lui ca afla aici temei in Sfanta Scriptura pentru a forta pe eretici sa intre in Biserica. Adica in afara e silirea, constrangerea, iar inlauntru se naste convingerea. Acest teolog interpreta Sfanta Evanghelie in chip exclusiv juridic, autoritar, cautionand chiar violenta, care anuleaza vointa, libertatea constiintei, crezul launtric, deschizand astfel in istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut ca inchizita s-a indepartat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si asa S-a facut Om; si a poruncit ca intreg lucrul Bisericii in lume sa se implineasca numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul insusi cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretari apusene, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: Cel ce ucide un eretic savarseste un pacat de neiertat. Si, unanim, Parintii rasariteni afirma: Un lucru nu-l savarseste Dumnezeu: Nu-ti impune sa-L iubesti. Iar Sfantul Ioan Damaschin aduce o nuanta noua: In necesitate nu e virtute. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Daca folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai in libertate este virtute; de aceea, adauga Sfantul Vasile cel Mare: Daca i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta. In tinerete, pe la douazeci de ani, cugetam si eu: Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mantuire. Vreau, nu vreau, mantuieste-ma!. Mai tarziu mi-am dat seama – o data mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfant si a libertatii; numai asa se castiga virtutea (care inseamna barbatie; de la latinescul vir, viri – barbat).

Exista insa o "silire" pe care o accepti de buna voie, despre care Sfantul Ioan Scararul spune: "Adevaratul crestin e o silire a firii"; si care te invata sa adaugi mereu: "zel peste zel, ravna peste ravna, foc peste foc". Iar aceasta, plinind cuvantul Mantuitorului, care zice: "Imparatia cerurilor se ia prin straduinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea" (Matei 1, 12). La Cina Mantuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la impartasirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu "silire", cu ravna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie in noi "spinii patimilor", ai urii, ai orgoliului, cei care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sa intampinam acum venirea Fiului lui Dumnezeu in lume!

Induhovniceste-ma, Doamne! Sa simt cu duhul in painea si vinul de pe altar, Trupul si Sangele Tau! Induhovnicite, indumnezeite, Doamne!… Si asa, din Tine sa ma impartasesc, si asa sa traiesc mereu taina Ta, Doamne, taina venirii Tale. Sa simt ca Impartasania este darul eternitatii Tale, Doamne! Ca in toate eu Te vad pe Tine, caci toate prin Tine s-au facut, si toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind sa devina trup si sange dumnezeiesc.

Si eu insumi sa fiu partas la Cina Ta, la Trupul si Sangele Tau, la masa Ta, in casa slavei Tale… Cu Tatal si cu Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.

Parintele Constantin Galeriu