Ne place sa spunem ca nu stim de unde vine ura si ca nu-l cunoastem pe cel care o naste. Insa, parintele ei nu este nimeni altul decat iubirea de sine.
Omul a ajuns sa se simta bine atunci cand se refugiaza in ura. Il ajuta sa nu-l inteleaga pe semen si sa-si iasa din fire. Este condus la neatentie si nesimtire. Si de vreme ce-i acorda acest ajutor, considera ura un prieten.
S-a ajuns sa se vorbeasca de o ura activa, in sensul ca urasti pe cineva pentru ca este intr-un fel in care tu nu poti fi. Se crede ca ai loc in lume numai cand acest tip de persoana dispare. Uitam ca locul darurilor proprii nu ni-l poate lua nimeni.
Nu e nimic mai dureros sa aud ca omul este bucuros sa stie ca, daca nu-l iubeste nimeni, macar este urat de cineva. Este adevarat ca oamenilor le e bine cand au alaturi oameni, dar nu acesta este modul in care trebuie sa iesim in intampinarea celorlalti.
Ura nu este niciodata definitiva, atata vreme cat omul traieste. El are posibilitatea trecerii in firescul firii, adica in a iubi. Ura este singurul prieten pe care trebuie sa-l parasim de la prima intalnire.
Oamenilor care petrec in ura, nu trebuie sa le intoarcem spatele. Trebuie sa le spunem pe nume si sa-i iubim.
(Adrian Cocosila)
