Cu toate că au primit răspunsuri adecvate, fiind demontate aÅŸa-zisele argumente ÅŸi demonstrându-se, cu date concrete, caracterul manipulator ÅŸi intenÅ£ia de a dezinforma opinia publică, atacurile acelor ONG-uri care susÅ£in că Biserica (ÅŸi, în general, cultele) nu ar mai trebui să primească nici un leuÅ£ de la bugetul de stat, nu trebuie trecute uÅŸor cu vederea. Evident, nu este prima oară când se ridică astfel de probleme, când se mizează pe lipsa de informare corectă a unui public care, de multe ori trăind la limita supravieÅ£uirii, se revoltă uÅŸor la auzul milioanelor de euro care ar fâlfâi prin conturile unei Biserici prospere. Pentru omul care nu calcă pragul unei biserici ÅŸi nici nu se informează despre activităţile desfăşurate prin intermediul unităţilor de cult, mai ales pentru cel în urechile căruia încă mai sună, vag, ecoul sloganelor comuniste despre religie ca "opium al popoarelor", lumea fiind împărÅ£ită în doar două categorii - exploataÅ£i ÅŸi exploatatori, problema susÅ£inerii financiare acordată de stat în acest domeniu nu poate fi una receptată favorabil. Pe acest public, mizează, în primul rând, susÅ£inătorii gălăgioÅŸi ai fracturii totale ÅŸi definitive între Biserică ÅŸi instituÅ£iile statutului român (fie că vorbim de Guvern, de primării, de consilii judeÅ£ene etc.).
Această situaÅ£ie este una perfect circumscrisă modului de reacÅ£ie al omului care nu poate accepta nimic din ceea ce nu-i este familiar, în pofida oricăror evidenÅ£e. Sunt date certe ÅŸi studii sau analize care confirmă rolul esenÅ£ial pe care Biserica îl are în fragila ÅŸi frământata societate românească, anume de într-ajutorare a celor nevoiaÅŸi sau de edificare spirituală, de educare, de asanare morală sau de detensionare a unor convulsii la nivel familial, comunitar sau chiar naÅ£ional (ca să enumerăm doar câteva dintre ele, fără a socoti, aici, pe cel esenÅ£ial, definitoriu, de călăuză a sufletelor către Împărăţia lui Dumnezeu). Care este reacÅ£ia militantului umanist-secular sau ateu în faÅ£a unei astfel de situaÅ£ii de netăgăduit? "AÅŸa ceva nu există" - spun ei, precum acel personaj care vede pentru prima oară în viaÅ£a lui o girafă. Nici dacă ar da cu fruntea de zidul unei cantine sociale pentru săraci, organizată de Biserică, militantul nostru nu ar recunoaÅŸte că la originea cucuiului, ce i-ar împodobi, astfel, chipul, stă o realitate palpabilă (ÅŸi consistentă). El nu poate vedea decât sume uriaÅŸe (umflate ÅŸi acelea cu PIB-ul!), dar nu vrea să admită că acei bani, câÅ£i or fi ÅŸi ei, ajung, direct sau indirect, tot la poporul pe care se străduieÅŸte să-l manipuleze făcând comparaÅ£ii între mere ÅŸi pere (sau între biserici ÅŸi ÅŸcoli, respectiv spitale).
Ce activitate filantropică, educaÅ£ională, de alinare ÅŸi rezolvare a unor probleme sufleteÅŸti au aceste persoane de un anticlericalism furibund? Celebritatea lor nu vine din aceea că au lucrat ceva pentru poporul acesta atât de încercat, ci din faptul că ei contestă pe cei care îndrăznesc să lucreze ceva. Iar dacă totuÅŸi au lucrat, unii dintre ei, atunci să arate roadele muncii lor ÅŸi să ceară, în caz că rezultatul e unul pozitiv, mai multă susÅ£inere spre a munci mai cu folos. Cu siguranţă ar fi sprijiniÅ£i în demersul lor inclusiv de oamenii Bisericii care, nu de puÅ£ine ori, s-au străduit să sensibilizeze autorităţile spre a se implica în rezolvarea unor probleme stringente ale comunităţilor pe care le păstoresc (fie că e vorba de nevoia unei ÅŸcoli, a unui medic într-un sat, de necesitatea de a se repara un drum etc.). Oricine poate judeca, dacă e onest ÅŸi obiectiv, că avem în faţă două atitudini: cea a Bisericii, care se străduieÅŸte să lucreze câte ceva (cu riscul de a fi taxată pentru această implicare în societate), ÅŸi cea a contestatarilor ei, care "nu precupeÅ£esc nici un efort" în a demola, a critica, a contesta, fără a pune însă umărul la treabă.
Ca telespectatorul la viţelul cel nou
Modul în care se duce această campanie anti-Biserică este unul deloc nou. El a fost implementat pentru prima dată de evreii care nu au avut răbdare nici măcar 40 de zile până să se întoarcă Moise de pe muntele Sinai, cu tablele Legii primite din mâna lui Dumnezeu, ci au cerut lui Aaron să le facă un dumnezeu la care să se închine, încât acesta a turnat, din aurul lor, un viÅ£el pe care l-a cioplit apoi cu dalta (v. capitolul 32 din IeÅŸirea). Åži nemulÅ£umiÅ£ii noÅŸtri de azi au inventat un dumnezeu turnat din banii de la bugetul de stat ÅŸi la care tot cioplesc cu dalta dezinformării ÅŸi manipulării, pe la TV sau prin alte mijloace de informare. AÅŸa a apărut un personaj fictiv, pe care-l voi numi generic BisericadelaTV, care are o asemănare cu adevărata Biserică a lui Hristos pe cât avea viÅ£elul de aur al evreilor din pustie cu Dumnezeul care i-a scos din Å£ara Egiptului. BisericadelaTVeste un personaj care nu are consistenţă, dar pare foarte real. El întrupează toate slăbiciunile posibile ÅŸi imposibile pe care le poÅ£i găsi la un cleric. BisericadelaTV are bani cu nemiluita, patronează afaceri care duduie de profit, se fofilează de la taxe ÅŸi îÅŸi recuperează cu aere de racket din spaÅ£iul ex-sovietic toate proprietăţile pe care, pe bună dreptate (nu-i aÅŸa?) statul le-a confiscat acestui personaj - atât de burghez ÅŸi de învechit - pe vremea comunismului (oh, ce vremuri!). BisericadelaTV este încărcată zi de zi, metodic (chiar ÅŸtiinÅ£ific, aÅŸ spune) cu toate păcatele societăţii româneÅŸti, punându-i-se în cârcă toate relele. Astfel, populaÅ£ia este manipulată ÅŸi adusă în punctul în care să creadă că, odată cu asasinarea acestui sinistru (deja) personaj, ne vom izbăvi din tot necazul ÅŸi va fi în Å£ară numai lapte ÅŸi miere (strategie vecină cu cea a naziÅŸtilor).
Cei care vor să impună în conÅŸtiinÅ£a publică acest personaj, profită însă foarte mult ÅŸi de slăbiciunea ÅŸi de tăcerea vinovată a celor care, deÅŸi cunosc adevărul, se mărginesc să bombăne în intimitatea spaÅ£iului casnic. Căci vinovaÅ£i de amploarea acestui tăvălug mediatic antiecleziastic suntem noi toÅ£i, care realmente constituim Biserica, dar ÅŸi toÅ£i cei care au beneficiat ÅŸi beneficiază de activităţile acestei instituÅ£ii, dar nu dau mărturie despre sprijinul primit. Sunt atâtea categorii care au fost ajutate, numai după 1990, de Biserică, încât numărul persoanelor care ar putea vorbi în acest sens trece de jumătatea populaÅ£iei: săraci, bolnavi, sinistraÅ£i, persoane singure etc., ca să nu mai amintim pe cei care au găsit pace ÅŸi uÅŸurare sufletească în taina spovedaniei sau în consilierea duhovnicească. Unde sunt aceÅŸtia? Dacă nu se vor trezi la timp ÅŸi nu vor reacÅ£iona, va veni vremea în care Biserica nu va mai putea să-i ajute. Cine se va îngriji de ei atunci? În nici un caz preÅŸedinÅ£ii unor ONG-uri care, dacă ar fi să dau crezare unor informaÅ£ii, nu au drept scop decât subminarea oricărei autorităţi din această Å£ară, anarhia fiindu-le un mediu mai prielnic spre a-ÅŸi atinge Å£elurile revoluÅ£ionare, în sensul marxist al cuvântului (citiÅ£i, spre exemplu, articolul lui Costin AndrieÅŸ, "Lupta pentru hegemonie culturală. Sectele extremei stângi ÅŸi BOR", publicat pe inliniedreapta.net).
BisericadelaTV este un idol cu fulminantă ascensiune. Soarta acestui idol va fi însă asemănătoarea cu cea a viÅ£elului de aur care l-a inspirat. Căci Moise, întorcându-se din munte, de la înălÅ£imea comuniunii cu Domnul Dumnezeu, a luat acel viÅ£el, "l-a ars în foc, l-a făcut pulbere ÅŸi, presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel" (IeÅŸirea 32, 20). Asta se va alege ÅŸi din idolul numit BisericadelaTV, după ce va atinge apogeul adulării ÅŸi va corupe pe cei lipsiÅ£i de credinÅ£a în Dumnezeul cel Viu... ÎnchideÅ£i televizoarele, măcar pentru o vreme, ÅŸi mergeÅ£i în biserici, rugându-vă, vorbind cu Dumnezeu. VerificaÅ£i singuri dacă sunt reale cele auzite la televizor, mergeÅ£i "pe teren", acolo unde Biserica este prezentă ÅŸi se implică. După un timp de exersare a acestei minime igiene mentale, veÅ£i constata ÅŸi singuri cum s-a falsificat realitatea ÅŸi cum poÅ£i fi păcălit să crezi în ceva ce nu există, de fapt, decât pe ecranul strălucitor precum aurul care, odinioară, fura privirile celor ce adorau un viÅ£el plăsmuit de mâini omeneÅŸti. StrămoÅŸii noÅŸtri aveau o vorbă despre un animal derutat, care nu mai cunoÅŸtea poarta cea schimbată a stăpânului. Astăzi, din nefericire, în loc de a ne mai amuza de modul în care se uită "viÅ£elul la poartă nouă", am ajuns noi înÅŸine să ne zgâim "ca telespectatorul la viÅ£elul cel nou". Åži numim asta progres! (Text publicat în cadrul rubricii
Acum, după două mii de ani, în ediÈ›ia tipărită a Ziarului de IaÈ™i.)
Pr. Constantin Sturzu
