Devenim scriitori uneori fără să ştim ce vrem. Lăsându-i la o parte pe cei foarte talentaţi, înzestraţi cu o remarcabilă virtuozitate, care scriu pur şi simplu din plăcere şi pentru a produce cititorilor plăcere, avem în vedere altă categorie de autori care fac ceea ce fac dintr-un impuls nebulos, convinşi că pentru efortul şi dăruirea lor vor fi din belşug răsplătiţi. Evident, se pune întrebarea ce fel de răsplată ar putea fi aceasta. Va fi de ordin material, social, afectiv? Se va îmbogăţi autorul, va deveni o celebritate? Scriitorul ajuns într-o asemenea situaţie nu prea ştie ce să răspundă. În acelaşi timp însă trăieşte acut disperarea că nu va primi nimic. De fapt, el ştie că din momentul în care şi-a pus în minte problema răsplătirii, temelia întregii sale fiinţe scriitoriceşti este grav şubrezită. Şi totuşi - aici este nebunia! -, fără a se gândi mereu la o răsplată, scriitorul nu ar mai fi în stare să scrie un rând. Intrăm astfel într-un cerc vicios. A ne gândi la răsplată e o eroare, a nu ne gândi e o extincţie. Şi aceasta dintr-un simplu motiv, acela că literatura nu poate fi răsplătită doar de literatură. Făptură hibridă, ambiguă, autorul se simte asfixiat în cortul ficţiunilor sale din care ar vrea să evadeze printr-o cucerire a întregului cosmos ce-l jigneşte prin nepăsarea faţă de eforturile sale. Iată care este deosebirea dintre un scriitor, fie şi genial, şi un om credincios. Dacă primul produce literatură dorind altceva, celălalt nu are nevoie decât de rugăciune. Credinciosul poate trăi cu tăcerea lui Dumnezeu - de fapt, cel mai suav răspuns -, scriitorul nu poate trăi cu tăcerea societăţii. O provoacă, o flagelează, o contestă, alteori o linguşeşte, toate acestea sunt dovezi ale permanentei sale nemulţumiri. Oricât de bine, bunăoară, ar fi receptată cartea sa, lui tot nu i s-ar părea suficient. Mereu flămând şi însetat, poate să cadă în nebunia inversării sensului când afirmă că e mai bine să fie neînţeles decât înţeles sau chiar mai rău, persecutat decât acceptat. Acesta este însă ultimul efect, cel patologic, al insatisfacţiei sale structurale.

 
Un om credincios nu va intra niciodată într-o asemenea contradicţie. Pentru el rugăciunea este tot ce-i trebuie. Credinciosului nu-i e nici foame, nici sete. Nu vrea să fie răsplătit şi nici nu înţelege ce răsplată ar mai putea primi în afara aceleia de-a se ruga mereu. Desigur, ne putem întreba de ce scriitorul nu cere acelaşi lucru, de-a fi răsplătit prin putinţa de-a scrie mereu. Dar - aici se ascunde chiar un mister - tocmai faptul că nu cere aşa ceva dovedeşte că originea sa celestă nu a fost înăbuşită sub o cascadă de cuvinte. Dorind mereu o răsplată, neştiind până la urmă ce vrea, oscilând între bani, glorie etc., scriitorul, dacă nu-şi va lua câmpii, va înţelege că singura răsplată se află tot în Ceruri. Dar care ar fi consecinţa unei asemenea înţelegeri? Se va lăsa oare de scris? Nu, dar va ajunge să creadă - supremă biruinţă! - că singurul lui cititor este Dumnezeu.

Se ivesc însă următoarele întrebări: ce poţi scrie pe gustul unei asemenea instanţe? Cât de aspră poate fi exigenţa? Cât de generoasă toleranţa? Ce vrea Domnul de la un scriitor? Ce-i poate da acesta? Suntem vrednici de ofranda pe care vrem s-o închinăm? Sau sub cuvinte sublime tot eul netrebnic îl slujim?

M-am aflat de multe ori în faţa acestor întrebări şi căutări, iar dorinţa de-a le limpezi m-a ajutat mai mult decât sute de pagini scrise cu râvnă. În faţa cerului necuprins simţi că eşti atât mare, cât şi mic. Duci în inimă vuietul oceanului, dar trăieşti şi precaritatea unei gâze. Zbori ca un vultur şi te smereşti ca un fir de iarbă. Acesta este - spun - scriitorul care şi-a dus menirea la liman şi acolo descoperă credinţa.

Dan Stanca