Devenim scriitori uneori fără să ÅŸtim ce vrem. Lăsându-i la o parte pe cei foarte talentaÅ£i, înzestraÅ£i cu o remarcabilă virtuozitate, care scriu pur ÅŸi simplu din plăcere ÅŸi pentru a produce cititorilor plăcere, avem în vedere altă categorie de autori care fac ceea ce fac dintr-un impuls nebulos, convinÅŸi că pentru efortul ÅŸi dăruirea lor vor fi din belÅŸug răsplătiÅ£i. Evident, se pune întrebarea ce fel de răsplată ar putea fi aceasta. Va fi de ordin material, social, afectiv? Se va îmbogăţi autorul, va deveni o celebritate? Scriitorul ajuns într-o asemenea situaÅ£ie nu prea ÅŸtie ce să răspundă. În acelaÅŸi timp însă trăieÅŸte acut disperarea că nu va primi nimic. De fapt, el ÅŸtie că din momentul în care ÅŸi-a pus în minte problema răsplătirii, temelia întregii sale fiinÅ£e scriitoriceÅŸti este grav ÅŸubrezită. Åži totuÅŸi - aici este nebunia! -, fără a se gândi mereu la o răsplată, scriitorul nu ar mai fi în stare să scrie un rând. Intrăm astfel într-un cerc vicios. A ne gândi la răsplată e o eroare, a nu ne gândi e o extincÅ£ie. Åži aceasta dintr-un simplu motiv, acela că literatura nu poate fi răsplătită doar de literatură. Făptură hibridă, ambiguă, autorul se simte asfixiat în cortul ficÅ£iunilor sale din care ar vrea să evadeze printr-o cucerire a întregului cosmos ce-l jigneÅŸte prin nepăsarea faţă de eforturile sale. Iată care este deosebirea dintre un scriitor, fie ÅŸi genial, ÅŸi un om credincios. Dacă primul produce literatură dorind altceva, celălalt nu are nevoie decât de rugăciune. Credinciosul poate trăi cu tăcerea lui Dumnezeu - de fapt, cel mai suav răspuns -, scriitorul nu poate trăi cu tăcerea societăţii. O provoacă, o flagelează, o contestă, alteori o linguÅŸeÅŸte, toate acestea sunt dovezi ale permanentei sale nemulÅ£umiri. Oricât de bine, bunăoară, ar fi receptată cartea sa, lui tot nu i s-ar părea suficient. Mereu flămând ÅŸi însetat, poate să cadă în nebunia inversării sensului când afirmă că e mai bine să fie neînÅ£eles decât înÅ£eles sau chiar mai rău, persecutat decât acceptat. Acesta este însă ultimul efect, cel patologic, al insatisfacÅ£iei sale structurale.

 
Un om credincios nu va intra niciodată într-o asemenea contradicÅ£ie. Pentru el rugăciunea este tot ce-i trebuie. Credinciosului nu-i e nici foame, nici sete. Nu vrea să fie răsplătit ÅŸi nici nu înÅ£elege ce răsplată ar mai putea primi în afara aceleia de-a se ruga mereu. Desigur, ne putem întreba de ce scriitorul nu cere acelaÅŸi lucru, de-a fi răsplătit prin putinÅ£a de-a scrie mereu. Dar - aici se ascunde chiar un mister - tocmai faptul că nu cere aÅŸa ceva dovedeÅŸte că originea sa celestă nu a fost înăbuÅŸită sub o cascadă de cuvinte. Dorind mereu o răsplată, neÅŸtiind până la urmă ce vrea, oscilând între bani, glorie etc., scriitorul, dacă nu-ÅŸi va lua câmpii, va înÅ£elege că singura răsplată se află tot în Ceruri. Dar care ar fi consecinÅ£a unei asemenea înÅ£elegeri? Se va lăsa oare de scris? Nu, dar va ajunge să creadă - supremă biruinţă! - că singurul lui cititor este Dumnezeu.

Se ivesc însă următoarele întrebări: ce poÅ£i scrie pe gustul unei asemenea instanÅ£e? Cât de aspră poate fi exigenÅ£a? Cât de generoasă toleranÅ£a? Ce vrea Domnul de la un scriitor? Ce-i poate da acesta? Suntem vrednici de ofranda pe care vrem s-o închinăm? Sau sub cuvinte sublime tot eul netrebnic îl slujim?

M-am aflat de multe ori în faÅ£a acestor întrebări ÅŸi căutări, iar dorinÅ£a de-a le limpezi m-a ajutat mai mult decât sute de pagini scrise cu râvnă. În faÅ£a cerului necuprins simÅ£i că eÅŸti atât mare, cât ÅŸi mic. Duci în inimă vuietul oceanului, dar trăieÅŸti ÅŸi precaritatea unei gâze. Zbori ca un vultur ÅŸi te smereÅŸti ca un fir de iarbă. Acesta este - spun - scriitorul care ÅŸi-a dus menirea la liman ÅŸi acolo descoperă credinÅ£a.

Dan Stanca

CITEȘTE ȘI: "Câte zile libere mai au românii în 2025. AngajaÈ›ii mai au un weekend prelungit pÃ..."