Suntem un orăşel liniştit, peste care Timpul trece încă la pas, ca să-şi poată alege Oameni şi Locuri pe care să le eternizeze.
Suntem un orăşel binecuvântat cu Teatrul Naţional "Mihai Eminescu", a cărui trupă de actori ridică sala în picioare la finalul spectacolelor, cu Filarmonica de Stat, a cărei orchestră îşi desprinde sufletul de lutul efemer şi îl îmbracă în armonii şi ritmuri.
Aici eu am deprins fericirea ca viciu.
Una dintre bucuriile mele (ne)vinovate este Concertul de vineri seara, care aşează în matca lui liniştită sufletul răscolit de stresul, agitaţia şi grijile cotidiene adunate într-o săptămână de lucru.
Din păcate însă, vineri am decis să renunţ la abonament.
Am trăit dezamăgirea de a vedea Sala de concert transformată într-o uriaşă carceră în care elevi de la diferite instituţii de învăţământ din oraş au fost aduşi şi închişi cu forţa aproape trei ore, timp în care au vorbit, au râs zgomotos, au aplaudat când trebuiau să respecte tăcerea instrumentelor şi s-au grăbit să iasă din sală când trebuiau să aplaude, nu înainte de a se face prezenţa, desigur. Nu este prima dată când se întâmplă aşa ceva, dar de această dată a fost frustrant pentru cei care erau în sală doar pentru muzică, nu pentru nota de 10 promisă pentru audierea unui concert.
M-am întrebat revoltată dacă aceşti elevi ştiu că fiecare notă însumează ore de lucru intens, eşecuri şi reluări, copilărie sau adolescenţă peterecute la studiu, emoţii, teamă, concerte la finalul cărora abia mai găseşti puterea de a zâmbi şi de a te bucura de aplauze. M-am întrebat dacă ei pot defini valoarea celui care îşi deschide sufletul pe o partitură, în faţa lor, dacă i-ar putea trăi fericirea care nu se limitează la clipa de glorie de pe scenă.
Elevi care au sfidat publicul meloman şi orchestra prin lipsa de bun simţ şi printr-o ostentativ afişată lipsă de interes faţă de actul de cultură la care erau martori. M-am retras în lojă pentru a mă bucura într-o relativă pace de restul concertului, dar acolo erau şi însoţitorii elevilor, însoţitori care citeau şi dezbăteau presa ori butonau la telefoanele mobile.
Am părăsit Sala de concerte la pauză, dezarmată.
Pe mine, Filarmonica de Stat din Botoşani m-a pierdut ca spectator.
Chiar dacă emoţiile încercate în sala de concerte sunt mai puternice decât cele ale unei audiţii acasă, aleg a doua variantă.
Îmi voi imagina că în fiecare seară de vineri Filarmonica este sub asediu şi Concertele se amână. Se amână... Nu trebuie să ne alarmăm. Suntem un orăşel liniştit.
(M. A.)
