Am asistat cu uimire cum, in ultimii ani, icoana a devenit din obiect de cult, dupa cum o arata traditia bimilenara a Bisericii Ortodoxe, subiect de presa. O serie intreaga de discutii pe marginea legitimitatii expunerii icoanelor in institutiile publice, a fost tratata in paginile publicatiilor, apartinand presei ortodoxe si celei laice. "Apologetii" icoanei, atat din partea clerului Bisericii Ortodoxe, cat si membri ai societatii civile, si-au unit argumentele si rugaciunile impotriva acestei miscari "neo-iconoclaste". Din punct de vedere legal, stim ce s-a hotarat. In Romania, este posibil ca icoana sa raneasca orgolii, dar, in mod cert, nu incalca drepturi.
Chiar daca dupa acest moment de cumpana am rasuflat usurati, trebuie sa fim realisti, si sa recunoastem ca iconografia ortodoxa continua totusi sa fie pusa in pericol. De data aceasta insa, "sagetile atintite" asupra ei provin chiar din interior. Este o forma mult mai subtila decat simpla interzicere a expunerii icoanei in spatiul public. Din contra, ea se intemeieaza tocmai pe o prezenta a "imaginii sfinte" in extrem de multe contexte, care conduce, inevitabil, la banalizarea ei. Exista numerosi factori care alimenteaza aceasta "criza" - am putea-o numi - a iconografiei ortodoxe, in cadrul societatii de consum, in care icoana a devenit "produs" de schimb comercial.
Este de ajuns sa vizitam pangarele multor manastiri si ale unor biserici parohiale, pentru a constata, cu parere de rau, decaderea iconografiei in zona kitsch-ului. Traim insa vremea cand icoanele autentice sunt rare nu numai in pangarele bisericilor, ci si pe iconostasele lor.
Fara indoiala in societatea secularizata in care traim, chiar si icoana este supusa desacralizarii. "Imaginile sfinte" sunt atat de prezente in viata de zi cu zi incat am ajuns sa nu ne mai raportam la acestea cum se cuvine.
De la imaginea lui Hristos sau cele ale sfintilor de pe copertile cartilor sau din ziare - alaturate uneori unor imagini de-a dreptul scandaloase -, pana la iconitele pietiste de pe diverse tarabe din ograda locasurilor de cult, avand pe verso scris cu litere mari "SFINTITA, toate acestea sunt expresia unei intelegeri gresite a teologiei icoanei.
Nu de putine ori mi-a fost dat sa vad reviste, ziare sau carti - avand pe prima pagina reprezentari iconografice - aruncate la cosul de gunoi sau folosite pentru a aseza pe ele ceasca de cafea. Faptul ca icoana nu este sfintita nu justifica lipsa de respect fata de persoana sfanta reprezentata.
De asemenea, pentru a vinde cu o mai mare usurinta anumite accesorii, multi producatori de obiecte bisericesti le-au insotit cu "imagini ale sfintilor". Intalnim in magazinele bisericesti, bijuterii ce au inscriptionate icoane si semnul sfintei cruci, constand in cercei, bratari si butoni pentru camasa. Multora dintre noi poate ne sunt cunoscute icoanele de pe cani sau de pe brelocuri si multe alte obiecte.
Nu stim pana unde se poate merge cu aceste reprezentari insa, in mod cert, pare sa nu existe o limita. Asta cel putin la nivel de "marketing", deoarece ,la nivel dogmatic stim cat de "transanta" este teologia icoanei. Cu toate ca aceasta nu lasa loc compromisului in materie de iconografie, ne aflam astazi intr-o stare nefericita.
Nu este firesc sa cinstim icoana numai in biserica si acasa, in fata candelei, iar in alte contexte sa necistim imaginile sfintilor. De parca toate celelalte imagini ar avea "un scop temporar" sau ar fi "icoane de unica folosinta".
Dar poate nu atat de icoane autentice ducem noi astazi lipsa, si nici de adevarati iconari. Lipsa, o purtam fiecare in suflet, pentru ca am pierdut sensul profund al icoanei. Ea nu ne mai conduce spre Prototip pentru ca noi nici macar nu-l mai cautam. Icoana autentica vorbeste astazi lumii intr-o limba pe care multi dintre noi am incetat sa o mai vorbim.
Este minunat ca in Duminica I a Postului Mare, Duminica Ortodoxiei, celebram tocmai biruinta dreptei credinte asupra hulitorilor si necinstitorilor iconoclasti.
Se pare, insa, ca mai avem nevoie de o zi de biruinta, una a timpului nostru. "Ziua" izbandei noastre asupra "icoanei chilipir" si a neputintei pe care o aratam, in a pastra nealterata invatatura si traditia parintilor care au suferit si au murit, marturisind adevarul in perioada iconoclasta.
(Radu Alexandru)
