Ortodoxul (naţionalist sau nu, şi cu atît mai mult dacă e şi naţionalist) şi naţionalistul (ortodox ori ba, dar mai abitir dacă e şi ortodox) sînt acuzaţi, după caz, că nu iubesc destul, că nu sînt toleranţi şi, finalmente, că urăsc. Majoritatea acuzatorilor habar n-au ce înseamnă toleranţa sau dragostea. Corifeii antiromânismului şi ai antiortodoxiei ştiu însă bine ce semnifică şi toleranţa, şi dragostea, dar manevrează astfel aceste cuvinte încît să-şi justifice ura şi intoleranţa faţă de creştin-ortodocşi şi de naţionalişti, de fapt faţă de Biserică şi neam.
În paradigmă creştină, toleranţa e o formă de neiubire. Este indiferenţă şi distanţare faţă de semenul tău care greşeşte şi pe care preferi să-l laşi în păcat, decît să-ţi produci inconfort avertizîndu-l, sfătuindu-l şi ajutîndu-l să se ridice. Prin urmare, toleranţa este incompatibilă cu ortodoxia – o religie a iubirii, prin excelenţă. De reţinut că un ortodox autentic va fi întodeauna intolerant faţă de păcat, nu în raport cu păcătosul. Iar faţă de păcătos nu este tolerant, ci nutreşte dragoste.
În paradigmă naţionalistă, toleranţa faţă de manifestările antiromâneşti, de pildă, este iresponsabilitate. Mai limpede: a îngădui politicienilor şi funcţionarilor publici cetăţeni români, indiferent de etnie, să atace temeiurile statului român, să lucreze pentru segregare, să-şi manifeste dispreţul pentru istoria şi valorile româneşti şi să cultive aversiunea contra românilor – este o complicitate la trădare naţională. Or naţionalistul poate fi în multe feluri, dar nu trădător de ţară şi de neam, iar intoleranţa sa faţă de duşmani nu are conotaţie negativă, ci trebuie văzută drept ceea ce este: o dovadă de integritate şi de devotament. A-i reproşa naţionalistului intoleranţa faţă de adversari e ca şi cum i-ai imputa unui soldat că nu dezertează.
Un naţionalist adevărat nu va fi niciodată intolerant faţă de alteritate doar pentru că înseamnă altfel. Naţionalistul înţelege cel mai bine valoarea diversităţii, mai ales într-o lume care se globalizează alert, adică tinde spre ştergerea diferenţelor, cu toate consecinţele ce decurg din asta: pierderea culturii specifice, mixajul tradiţiilor, deci pierderea credinţei, relativizarea sau abandonarea valorilor naţionale ş.a.
Atît ortodoxul, cît şi naţionalistul au ca principiu primordial dragostea.
Din dragoste de Dumnezeu, Biserică şi aproapele, ortodoxul apără, mărturiseşte şi trăieşte învăţătura de credinţă.
Ortodoxia nu înseamnă ură faţă de heterodocşi, ci dragoste pentru Adevăr.
Din dragoste de neam şi ţară, naţionalistul protejează şi promovează valorile naţionale, acţionează pentru dezvoltarea şi afirmarea poporului şi a statului său şi, dacă e nevoie, se jertfeşte pentru asta.
Naţionalismul nu înseamnă ură faţă de străin, ci dragoste pentru ruda de sînge.
Aşadar, atunci cînd ortodoxia şi naţionalismul se regăsesc în aceeaşi persoană, nu e nici o contradicţie, căci se întîlnesc două mari iubiri. Prima o subordonează pe a doua, aşa cum viaţa veşnică o subordonează pe cea pămîntească.
Aceste iubiri nu sînt şi nu trebuie să fie secrete. Dimpotrivă, cei care se bucură de ele sînt chemaţi să le afirme şi să le împărtăşească spre a fi pildă şi întărire altora şi pentru a triumfa în agora.
Am simţit nevoia acestor precizări, în urma evenimentelor din ultimele luni, care au atras o nouă campanie înverşunată împotriva Bisericii Ortodoxe Române şi a românismului. Şi a trebuit să o fac mai ales pentru că duritatea şi viclenia etichetărilor cu efect de asasinat moral, aplicate de neo-marxiştii culturali, i-au intimidat pe mulţi oameni de bună credinţă şi i-au zdruncinat pe alţii în convingerile lor.
Claudiu Târziu
