Acum nu trebuie să te zgârcești doar la un clasic rus. Poți să-l pui și pe Tolstoi pe raftul cu cărți bune de taxat prieteni mai inocenți, Hai, frate, serios, n-ai citit Anna Karenina? E aia care se omoară la sfârșit!, iar dacă cineva dă vreun semn că ar mai mișca în urma execuției tale intelectuale, există întotdeauna Flaubert cu care să dai lovitura de grație: Aia e doamna Bovary, care a luat otravă, boule, eu vorbesc de aia care s-a aruncat sub tren!
Ei, și dacă suntem aici, trebuie să știți ce existență tristă și neiluminată aveți dacă n-ați citit nimic de Kafka. Măcar aia cu gândacul, pe care poți s-o dai ca exemplu de fiecare dată când un prieten își dă cu părerea dacă, de exemplu, remake-ul după Total Recall o să aibă efecte mișto sau nu: Degeaba vă sufocați atât, oricum sefeul de valoare s-a făcut deja. Uite, de exemplu, ce scria Kafka…, ignorând total atât faptul că science fiction-ul lui Kafka e cel mult la nivel metaforic și are la fel de multe în comun cu Colin Farell ca baba și mitraliera, cât și faptul că teoria sefeului inventat de Jules Verne deja a început în colțul celălalt al grupului: Deci vă dați seama ce genial a fost? Câte invenții a prevăzut? De-aia, vă zic eu, e cel mai tare scriitor de SF, aștia care au venit după el nu se compară.
Iar dacă suntem la SF, câți oameni credeți că chiar au citit 1984? Vă zic eu: toți. Aparent, s-a făcut o treabă așa bună cu filmul ăla, că e aproape ca și cum ai citi cartea. Și atunci, de ce să nu zici că ai citit-o? Cu Fahrenheit 451 și Minunata lume nouă e mai greu, dar dacă știi că una e cu ars cărți și cealalată cu droguri la liber, deja ai o viziune de ansamblu destul de bună.
Dar dacă diavolul stă în detalii, nimic nu-ți garantează mai ușor o stea pe Walk of Fame-ul bookaholicilor decât Ulise (a lui Joyce, deși nici cu Odiseea nu trebuie să-ți fie rușine, chiar dacă e doar în interpretarea lui Alexandru Mitru). O pagină, două, zece, nu contează. Ulise e genul ăla de carte pe care n-o să te pună nimeni s-o povestești. Dar trebuie să vorbești despre ea o cu o privire îndurerată pe față (Bă, e grea rău, dacă vrei să te apuci și tu de ea, să fii pregătit. Trebuie să te lași, așa, dus de stream of consciousness. Eu n-am putut s-o citesc în autobuz, trebuia să fie liniște ca să pot să înțeleg).
Iar dacă tot vorbim de literatură anglo-saxonă, nu trebuie cumva să-l sărim pe Marele Gatsby, pe care îl poți livra publicului cu o referință la cele mai tari party-uri ever. Dacă nu merge (s-ar putea ca lumea să fie ceva mai familiară cu subiectul, mai ales că toată lumea vrea să vadă filmul cu DiCaprio), n-ai cum să dai greș cu Proust. În căutarea timpului pierdut e una dintre cele mai populare cărți pe care nu le-a citit nimeni, și n-o zicem doar noi.
Pe de altă parte, cu Shakespeare e mai tricky. Că ai văzut o piesă sau două, asta e așa, de n00b, mai ales dacă te pricepi să pari nemulțumit de prestația actorilor, poți să faci o comparație cu un show pe care l-ai văzut tu la Londra, mă rog, chestii la mintea cocoșului. Pe de altă parte, dacă vorbești de Hamlet, trebuie să-l fi citit. Să știi măcar despre ce e vorba în scena cu a fi sau a nu fi. De fapt, să nu știi: nici nu mai țin minte, aia chiar nu e cea mai mișto scenă din piesă, nu știu de ce mă tot întreabă lumea de ea. E valabil și pentru Dante.
Acum, cu filosofia e mai complicat. Fă referințe la autorii potriviți și ești un star. Calcă pe lângă și ești un ciudat. Noi am paria pe Machiavelli (neapărat adus în discuție când se discută politică), Nietzsche (când se discută despre ce nenorociți sunt popii în ziua de azi – păi dacă l-au omorât până și pe Dumnezeu? sau când consolezi pe cineva – ceea ce nu te omoară te face mai puternic!), Kant (merge și în politică – nenorociții aștia ne tratează ca pe niște mijloace, nu ca pe niște scopuri, de-aia se duce țara asta de râpă, dar și în discuții mai elevate, de exemplu despre teoria conspirației, în care orice frază începe cu este aprioric cunoscut că, pentru că asta îți dă +100 de puncte de invincibilitate în argumentație).
Și neapărat să nu uiți de Platon. Analogia peșterii poate intra lejer în orice discuție, de la o simplă referință (vezi, mă, dacă abia acum ai ieșit din peșteră), la un întreg discurs despre cum vezi tu soarta ființei umane sau despre primul contact cu extratereștri (ei or să ne scoată din peșteră, vă zic eu, până atunci suntem legați de mâini și de picioare).
Filosofia cea mai de impact nu stă însă în Kant sau în Platon. P-ăștia i-a citit toată lumea. Ea stă în finețuri precum Sartre sau Camus. Stă în mitul lui Sisif și în Existențialismul este un umanism (cum, n-ai auzit de eseul ăsta? E mult mai tare ca Ființa și neantul, sintetizează așa mișto niște idei). Și, mai ales, stă în Wittgenstein (limitele discursului meu sunt limitele lumii mele!).
Că n-ai citit Ion, Baltagul sau Moromeții, dar ești în stare să le povestești din scoarță în scoarță și să caracterizezi toate personajele principale în 300 de cuvinte, te iertăm. Și pe noi ne-au torturat în liceu. Din păcate, pentru ele primești zero puncte orgasmice de bookaholic, că nimănui nu-i plac. Poate doar dacă explici de ce e de fapt Moromete cel mai mare intelectual din literatura română. Sau le muți în categoria literatura română e de rahat, am citit toate porcăriile alea, deci știu, pentru care primești 50 de puncte de bookaholic, nu chiar 100 că toți știm chestia asta, dar vrem să-ți arătăm că apreciem susținerea.
În final, însă, hats off pentru cea mai citită carte a tuturor timpurilor, pe care n-a citit-o nimeni, cu excepția celor care sunt plătiți (unși?) s-o facă: Biblia.
Și nu, nu ne referim la aia pentru copii.
Autor: IOANA EPURE
