De exemplu, când urmărim o scenă vizuală, ochii nu stau nemiÅŸcaÅ£i. Ei tind să sară rapid de la un punct la altul. Aceste salturi se numesc sacade ÅŸi au rolul de a plasa diferite părÅ£i ale scenei la care ne uităm, în centrul câmpului vizual, acolo unde este posibilă observarea fină a formei ÅŸi culorii. A completa o sacadă cere timp. Creierul emite comenzi care într-un final ajung la muÅŸchii oculari, iar aceÅŸtia se contractă pentru a produce sacada. Cea mai lungă sacadă, de la o extremitate la alta a câmpului vizual, durează cam o cincime de secundă. În timpul ei nu percepem că imaginea se miÅŸcă odată cu ochii, nici că vederea se întrerupe. Totodată retina nu se opreÅŸte să transmită informaÅ£ii spre creier. Semnale multiple sunt trimise permanent spre creier, dar ele nu ajung să fie percepute de noi. După cum ÅŸtim, ce ajungem să vedem are un sens, e continuu, fluid, nu simÅ£im sacadele oculare.
Creierul nostru creează poveşti
E util de precizat că există mereu o scurtă întârziere, uÅŸor variabilă de la un simÅ£ la altul, între momentul în care ce se petrece în exterior ajunge la nivelul organelor noastre senzoriale (de exemplu momentul în care lumina cade pe retină ÅŸi momentul în care noi devenim conÅŸtienÅ£i de asta). Creierul ignoră informaÅ£ia vizuală transmisă în timpul miÅŸcării ochilor ÅŸi, în plus, ia imaginea ÅŸi o utilizează retroactiv pentru a umple spaÅ£iile goale din percepÅ£ia noastră.
Ca să înÅ£elegeÅ£i asta priviÅ£i linia secundarului unui ceas care ticăie. Pentru un scurt timp ceasul pare să se oprească, dar ticăitul nu, deoarece creierul extinde percepÅ£ia noii locaÅ£ii înapoi în timp, exact înainte de începutul sacadei. Ca ÅŸi cum percepem trecutul, nu ceea ce este exact acum, pentru a masca o scurtă perioadă în care percepÅ£ia ar da confuzie (ca un trucaj pe care creierul îl face pentru a crea un film senzorial coerent ÅŸi util).
Această funcÅ£ie, de a face poveÅŸti coerente, e dificil de studiat în creierul normal, dar e evidentă ÅŸi spectaculoasă în cazurile de leziuni cerebrale. De exemplu, la pacienÅ£ii care au amnezie anterogradă, adică nu pot forma amintiri noi, dar au amintiri păstrate ale evenimentelor ce preced momentul leziunii cerebrale cauzatoare de amnezie. Ei nu ÅŸtiu ce au făcut ieri, dar îÅŸi amintesc bine chiar ÅŸi detalii din casa în care au locuit cu zece ani în urmă. La aceÅŸti pacienÅ£i s-a observat un fenomen ciudat, ei unesc resturi de amintiri vechi ÅŸi fac o poveste care să ne răspundă la întrebarea "ce ai făcut ieri?". Nu e doar o încercare de a da bine în ochii noÅŸtri sau de a ascunde faptul că nu-ÅŸi amintesc nimic, pentru că în majoritatea cazurilor ei cred total confabulaÅ£ia ÅŸi acÅ£ionează exact ca ÅŸi cum ea ar fi reală. De ce? Deoarece creierul, atunci când se confruntă cu o problemă căreia nu-i dă de cap, poate face o poveste din experienÅ£ele pe care le ÅŸtie deja.
La fel este ÅŸi la vise, noi unim resturi de amintiri ale visului într-o continuitate narativă, povestibilă, dar per total una diferită mult de ceea ce am visat efectiv.
La pacienÅ£ii cu emisferele despărÅ£ite prin comisurotomie (adică tăierea axonilor ce leagă ca niÅŸte "cabluri" emisferele cerebrale una de alta, tratament practicat pentru unele forme severe de epilepsie) se observă acest fenomen "de poveste" într-un mod sugestiv.
Întreruperea legăturii dintre emisfere le face pe acestea să funcÅ£ioneze independent. De necrezut, dar uneori e foarte greu să îÅ£i dai seama într-o conversaÅ£ie obiÅŸnuită de o modificare clară la aceÅŸti pacienÅ£i.
La ei s-a observat elocvent capacitatea cortexului stâng de a crea poveÅŸti din fragmente de percepÅ£ii ÅŸi amintiri.
Michael Gazzaniga, în cartea sa The Mindâs Past, spunea: "ce este uimitor este că emisfera stângă este perfect capabilă să spună ceva de genul: uite ce e, nu ÅŸtiu de ce am făcut acel lucru, nu-mi mai pune întrebarea asta stupidă, ÅŸi totuÅŸi nu spune acest lucru!".
Deci, creierul nostru creează poveÅŸti. Are o spectaculoasă capacitate narativă, care poate să unească informaÅ£ii, într-un mod propriu fiecăruia. Un mod cu multiple influenÅ£e de grup, mediu, credinÅ£e personale, experienţă proprie etc., cu scopul de a ne închega bine pe noi înÅŸine, cu identitate ÅŸi coerenţă, cu greutate egotică, într-o lume a noastră, în care să funcÅ£ionăm nestigheriÅ£i. Oarecum… orbi ÅŸi nestingheriÅ£i de asta. Privind aÅŸa, de ce suntem atât de siguri că ceea ce afirmăm este chiar adevărul?
Ce ar fi de făcut?!
Un prim gând ar fi o decizie de a pune capăt vorbăriei mentale despre orice ÅŸi de a ne abÅ£ine de la comentarii, păreri, preferinÅ£e ÅŸi afirmaÅ£ii de valoare.
O disciplină de a privi doar, fără să evaluăm, să investim valoare, să emitem păreri, comentarii sau să avem preferinţe legate de evenimentele la care suntem martor.
O abandonare constantă a dorinţei de a trăi experienţa evenimentelor sau a celei de a "gusta" din senzaţii.
Prin renunţarea la anticipare, cramponare, la căutarea plăcerii sau la evitarea durerii, atenţia şi interesul se mută de la conţinut la observator.
Totul capătă o valoare egală.
Nu mai există concepte de pierdere sau câÅŸtig, ci o abandonare de control, de împotrivire ÅŸi implicit de iluzie.
Autor: Adreea Hefco
Sursa: Doxologia
