Elvetia. Lausanne. Serie de sapte spectacole cu "Je m`en vais" pentru adolescenti. Pentru sapte clase. Programul implica si cate o sedinta inainte, de 45 de minute, cu fiecare clasa. Ni se spune ca e esentiala, pentru ca nu stiu ce este acela teatru. Acceptam propunerea, bineinteles platita. Avem emotii si ne gandim, ce soarta exceptionala ca doi romani, Gruia (n.r.Mihai Gruia Sandu) si cu mine, sa le explice unor adolescenti de 16-17 ani ce e teatrul.
 
Prima sedinta. O clasa superba de liceu. Se deschide usa si incep sa intre: 70-80 de liceeni zgomotosi, apatici.

Suntem fata in fata cu ei si profesorii lor. Liniste. Asteptare. Incepem, cerandu-ne scuze pentru eventualele greseli de franceza. Si ii intrebam daca nu prefera sa purtam discutia nu in limba lor materna, ci in romana. Rasete. Incepem prin a-i intreba cati dintre ei au fost vreodata la teatru. Din 80 ridica mana doi. Bun inceput. Dar la cinema? Rasete. Toata clasa mana sus. Va place Robert de Niro? Liniste. Nu stiu cine e. Blocaj la noi. Cine va place? Pamela Anderson!!! Buun, incepem sa discutam despre silicoane, despre forma, despre aparente in viata. Despre ce e important in viata, despre iubire si daruire... si uite asa ajungem la teatru.

Le facem o mica demonstratie despre ce inseamna un actor. Luam acelasi text si-l prezentam de doua ori. O data in forma comica si o data in forma dramatica. Dupa a doua demonstratie se face liniste in clasa. Copiii apatici nu mai exista. Exista intr-o clasa de liceu atentie, uimire si emotie. Incep sa aplaude. Suntem intrebati cum am reusit si daca am o pompita undeva, de am putut sa plang asa... Nu, nu am o pompita. Ii intreb, ce se intampla cu ei cand plang? Vorbim despre frumusetea de a-ti arata sentimentele, despre faptul ca a plange inseamna un semn de curaj, si nu de slabiciune. Suna, s-au terminat cele 45 de minute. Copiii vin sa ne stranga mana si sa ne multumeasca. Profesorii ne spun ca in scoala nu exista discutii de genul asta si ca de asta are nevoie toata lumea.

Pauza se termina. Se deschide usa si incep sa intre 80 de adolescenti apatici. Si asa de sapte ori, timp de doua zile. Se termina ultima sedinta. Ramanem, Gruia si cu mine, singuri in clasa de liceu. Ma uit pe fereastra la cer si incep sa pang, multumind cerului pentru aceasta intamplare superba. Deci se poate. Deci am dreptate ca orice om asteapta frumosul si emotia. Am dreptate ca si adolescentii computerizati au nevoie enorma de uman si adevar, si emotie.

(Oana Pellea, fragment din cartea "Jurnal 2003-2009", aparut anul trecut la Editura Humanitas)