"E curios într-adevăr de-a vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporţionate şi o isteţime îndestul de vie, şi-a prefăcut tocmai, adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun, într-un fel de menajerie de curiozităţi etnologice şi zoologice, a cărei exemplare gândesc şi vorbesc tot atât de ciudat pe cât de ciudat arată.
 
Conducerea ţării e pe mâna stâlpilor de cafenele, partidele au ajuns stat în stat, oameni lipsiţi de merit trăiesc din politică şi prin politică, o clasă dominantă s-a format din oameni neproductivi, clasele pozitive sunt doar o masă impozabilă şi exploatabilă.
 
Aceşti oameni declasaţi sunt totodată instrumentele cele mai bune, pentru că sunt cele mai coruptibile cu care se servesc străinii pentru a exploata ţara, populaţiile ei autohtone.

Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul păsurilor, corupţia, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ.

E condamnat acest popor ca paginile istoriei lui să fie mânjite de indivizi străini, fără ca aceştia să justifice prin muncă sau inteligenţă o asemenea suplaritare.

Statul demagogic devine o unealtă în mână politicienilor.

Statul demagogic nu are respect pentru popor, pentru sănătatea lui, pentru tradiţiile lui, e statul egoismului. Statul demagogic e un mecanism fără imoralitate, fără suflet, fără ideal.

În statul nostru demagogic, o oligarhie istorică nu se mai poate stabili la noi; ţara a ajuns pe mâna unor declasaţi din pricina cărora rasa degenerează, parazitismul e în floare, intriga şi minciuna sunt mijloacele de ajungere oricât de sus.

Statul e azi maşina prin mijlocul căreia, cei laşi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici.

O naţiune din sânul căreia nu se ridică oameni de muncă ci paraziţi, ce debitează fraze, e o naţiune pe care o aşteaptă ruina şi demoralizarea".
   
(Mihai Eminescu, Scrieri politice)