Monica alături de tatăl său, Dinu Pillat
-De ce era rău / negativ / nepotrivit să ai ca ascendenți pe Brătieni sau pe cei din familia Pillat?
-Era rãu pentru regimul comunist sã persiste memoria trecutului nostru istoric şi cultural, deoarece îi oferea un termen de comparaţie care îl dezavantaja. Totul trebuia sã înceapã de la zero. Noi veneam din familii vechi, ale cãror nume trebuiau sã fie şterse.
-V-ați gîndit cum ar fi fost, cum ar fi putut să fie viața dumneavoastră dacă nu era comunismul? Unde ați fi fost? Unde, tatăl dvs? Unde mama dumneavoastră?
-Nu m-am gândit. Nu ne naştem la întâmplare într-o anume epocã, într-un anume loc, într-o anume familie. Vieţile noastre au avut un rost, chiar dacã au fost marcate de mari suferinţe. Tata a mãrturisit odatã cã experienţa închisorii l-a apropiat de Dumnezeu, mama a avut sentimentul biruinţei. În ce a constat aceastã biruinţã? În faptul cã a înţeles sensul catastrofelor prin care a trecut.
-La Miorcani, bunicul dvs, Ion Pillat, trăia statornicia și, mai spuneți dvs, se împăcase cu veșnicia. Tot acel loc e radical altceva pentru tatăl dumneavoastră – ceva care vorbește despre dramă, despre o pierdere majoră. Dar pentru dumneavoastră ce e acel loc?
-Miorcanii pentru mine sunt o ranã vie. În 1970 l-am însoţit pe tata la o sãrbãtorire a bunicului meu, organizatã la Botoşani de Comitetul de culturã al Consiliului judeţean, iar apoi la vechiul conac al familiei, transformat în casã de naşteri. Am ajuns noaptea la Miorcani unde ne aştepta tot satul cu lumânãrile aprinse. Era ca la Înviere. Oamenii credeau cã dacã se întoarce fiul “boierului” acolo, vremurile se vor schimba. Tata a fost zguduit de înfãţişarea de atunci a locului, pe care nu-l mai recunoştea. Începând din anii 80, când am tot revenit cu mama la Miorcani, invitate de autoritãţile locale la festivitãţi culturale din seria “Toamna pillatianã”, am descoperit spitalul transformat în dispensar, apoi într-o clãdire dezafectatã în care profesorii din sat doreau sã amenajeze un muzeu al familiei Pillat. Am adus în timp acolo tablouri ale bunicii mele, pictoriţa Maria Pillat Brateş, volumele cu operele poetului şi ale fiului sãu, piese de mobilier aparţinând familiei, fotografii, covoare româneşti, perdele, pe care mama le-a aranjat frumos în spaţiul fostei case a administratorului conacului. Odãile goale s-au umplut de atmosferã şi de culorile care au îmblânzit pustiul. La începutul anilor 90 însã, cãldura, cu care eram de obicei întâmpinate, a dispãrut cu totul. Primarul ne-a primit în silã, cu o vãditã ostilitate, insinuând cã “boierii se întorseserã sã îşi ia înapoi pãmânturile”. La simpozionul care a avut loc la Miorcani, el a declarat cã Ion Pillat ar fi complotat la rãsturnarea Guvernului Petru Groza. I-am rãspuns indignatã cã la prezumtiva datã poetul era mort. Atunci a tãcut, cu o strâmbãturã. În 2002 am aflat din presã şi de la radio cã muzeul de la Miorcani a fost prãdat, tablourile, mobilierul, covoarele şi perdelele au fost furate, cãrţile – aruncate pe câmp, fotografiile – rupte. Poliţia localã a reuşit sã recupereze doar trei tablouri, o ladã sãseascã şi câteva fotografii de familie. Puţinele lucrurile salvate se aflã în depozitul Muzeului de artã din Botoşani. Nu s-au identificat nici pânã astãzi prãdãtorii. Dupã aceastã devastare, mama a dorit sã doneze conacul şi parcul Uniunii Scriitorilor pentru a le proteja de viitoarele devastãri. Donaţia a fost refuzatã din lipsa fondurilor pentru reparaţii. Atunci mama s-a adresat Mitropoliei Moldovei pentru a lua proprietatea în grijã. Î.P.S. Daniel Ciubotea a fost încântat sã preia donaţia şi şi-a luat în scris angajamentul sã transforme conacul în Centru Pastoral Cultural Ion Pillat. De atunci au trecut 15 ani şi Mitropolia Moldovei nu a fãcut nimic pentru reabilitarea clãdirii, declarate monument istoric. Ba mai mult, de câţiva ani, preotul satului a transformat încãperile în atelier de tâmplãrie, fapt care a dus la o gravã deteriorare a casei. I-am scris Î.P.S. Mitropolit Teofan, solicitându-i sã facã demersuri, conform vechiului angajament din actele oficiale ale donaţiei, pentru salvarea de la ruinã a conacului. Au mai trecut doi ani de la promisiunile primite. Nu ştiu dacã între timp nu se va prãbuşi definitiv clãdirea.
-Ce înseamnă pentru dumneavoastră memoria? Care e, așa-zicînd, cea mai fidelă traducere personală, la nivel de conținut, pentru acest termen – ”memoria”?
-Memoria este imaginea lãuntricã a construirii fiinţei noastre în timp. Poetul englez Alfred Tennyson declara în poemul Ulise: “eu sunt fãcut din tot ce am trãit”
-Cum se protejează memoria? Cum protejați ceea ce este, pentru dumneavoastră, prețios?
-Pentru ucenicii lui Isus, memoria a fost o comoarã, pe care au purtat-o cu ei şi au împãrtãşit-o lumii de pretutindeni. Amintirea învãţãturilor Lui le-a dat puterea sã facã minuni, sã înfrunte cu seninãtate moartea, sã devinã ei înşişi fãclii ale neuitãrii. Nu poţi sã aperi aceastã memorie decât prin iubire. Pentru Iuda, memoria trãdãrii s-a transformat într-un coşmar cu care nu a mai putut trãi şi de aceea şi-a pus capãt vieţii.
-O să vă pun, direct, o întrebare care e destul de crudă și care mă macină și pe mine de multă vreme: ce nu (mai) poate salva memoria noastră?
-Deznãdejdea. Memoria cea bunã, în sens christic, este atributul Învierii. Dacã ignorãm acest adevãr, ne condamnãm noi înşine la moarte, adicã la uitare.
-Noaptea în care l-au arestat pe tatăl dumneavoastră? Ce vă reamintiți pregnant de atunci?
-A fost cea mai tristã noapte din viaţa mea. Ne-am trezit în toiul nopţii cu nişte indivizi îmbrãcaţi în negru care au început sã scotoceascã prin casã, sã rãvãşeascã volumele din bibliotecã, sã cotrobãie prin sertarele biroului. Mi-l aduc aminte pe tata stând pe marginea patului, alb la faţã, pe mama şi pe bunica mea rãtãcind prin odãile întoarse pe dos, îmi sunã şi acum în urechi ciudata noastrã muţenie, prin care începuse sã vuiascã pustiul. Tata s-a îmbrãcat în tãcere, mama i-a pus într-un mic sac maroniu câteva lucruri şi apoi el a plecat luat de indivizii în negru. Am ştiut, fãrã sã îmi explice nimeni, nici înainte, nici dupã, ce se întâmplase. Copilãria mea a luat sfârşit în acea noapte, la unsprezece ani şi jumãtate. Am intrat într-un cenuşiu fãrã vârstã. Numai dupã ce tata s-a întors din închisoare, dupã cinci ani şi jumãtate, mi-am dat seama brusc cã eram foarte tânãrã.
-Ați aflat în vis la cîți ani a fost condamnat tatăl dvs?
-Da, aşa cum am mai povestit, am avut în acea perioadã douã vise teribile. În primul, se fãcea cã tata era în mijlocul unei ape negre care era gata sã-l înghitã, iar pe mal, de jur împrejurul ei se aflau prietenii lui. El încerca sã iasã prinzându-i pe fiecare de mânã, dar în loc sã se ridice la suprafaţã, cu ajutorul lor, dimpotrivã îi trãgea dupã el în adânc, pânã când au dispãrut cu toţii. În cel de al doilea vis, eram sub un pom uriaş, ploua cu gãleata şi de jur împrejur era numai noroi. Lângã mine se afla cineva în haine negre pe care l-am întrebat la câţi ani de închisoare a fost tata condamnat, iar el mi-a rãspuns “la 25 de ani”. Când a doua zi de dimineaţã am întrebat-o pe mama dacã era adevãrat, s-a schimbat la faţã şi a murmurat cu glasul gâtuit: “Cine ţi-a spus?”
-De ce distruge comunismul? De ce a trebuit să calce peste destinele oamenilor buni? Eu însumi caut un răspuns de adîncime, nu doar istoric, politic șamd. De ce a fost nevoie de toate acestea, de aceste crime, în sens fizic și spiritual?
-Nu ştiu ce sã vã rãspund. Ce se poate face când vine tornada? Când se cutremurã pãmântul? Când lava unui vulcan înghite un oraş întreg? Desigur veţi replica: acestea sunt cataclisme naturale, în faţa cãrora n-ai scãpare. Dar şi istoria e plinã de catastrofele create de oameni contra semenilor lor. De ce a trebuit Fiul lui Dumnezeu sã moarã pe cruce?
Dialogul Monica Pillat – Cristian PĂTRĂȘCONIU a fost publicat în numărul din luna august al revistei Orizont, paginile 4-5 (Citiți aici interviul integral)