Dar să reiau firul evenimentelor…
Mă căsătorisem acum unsprezece ani, la o vârstă nu tocmai tânără şi nemaiavând răbdare cu viaţa mea, cu sufletul meu şi nici cu trupul meu, şi eu şi soţul ne rugam la Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă un copilaş. Spre uimirea noastră, Dumnezeu avea să ne îndeplinească dorinţa mai repede decât ne aşteptam. La treizeci şi cinci de ani aveam să rămân gravidă şi această minune avea să se întâmple nu o dată, ci de cinci ori şi astfel aveam să nasc cinci copii în şase ani şi jumătate, situaţie care avea să uimească lumea medicală şi nu numai.
Nu născusem nici gemeni, nici tânără şi nici uşor, fiecare naştere, de altfel, situându-mă undeva, la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Cele cinci minuni aveau să poarte şi câte un nume: Maria, Antonie, Nectarie, Macrina şi Iustina. Copii superbi, sănătoşi şi inocenţi. Ne simţeam copleşiţi de atâta fericire, fericire care avea să fie umbrită de naşterea lui Nectarie. Ni s-a spus la naştere că avea un orificiu în inimă, de şase milimetri (D.S.A.) şi sindrom Down.
Începusem şi eu şi soţul meu să intrăm pe un tărâm al suferinţei, nebănuit până atunci, suferinţă pe care privind-o acum, oarecum cu detaşare, ni se părea copleşitoare.
Cert este că şi eu şi soţul meu sufeream şi plângeam ca nişte proşti, fără să ne dăm seama atunci ce bucurie avea să ne aducă acest copilaş, ce experienţă a iubirii lui Dumnezeu avea să ne ofere şi, mai ales, ce lecţie de viaţă avea să ne dea.
Atunci aveam să-l cunoaştem cu toţii pe sfântul care avea să ne influenţeze toată viaţa. Este vorba de Sfântul Nectarie, pe care avea să-l aducă în viaţa noastră naşa lui Nectarie, Elena, o ucenică a Părintelui X de la Biserica Rusă. O fată tânără, frumoasă, cu trei copilaşi superbi şi mai ales cu o mare tărie duhovnicească în viaţa de zi cu zi. Ni l-a dat în dar pe Sfântul Nectarie.
După botez, Nectarie nu avea să adoarmă decât dacă îi cântam: "Bucură-te, Părinte Nectarie, mare făcătorule de minuni!". Iar când îi rosteam numele sfântului, băieţelul meu zâmbea cu toată faţa; se lumina deodată. La patru luni a făcut o pneumonie atât de gravă încât doctorii nu-i mai dădeau şanse de scăpare şi eu şi soţul meu invocam tot timpul faptul că eram obosiţi, că nu aveam timp suficient să-i citim Acatistul. Dar, în schimb, zilnic ziceam de câteva zeci de ori: "Bucură-te, Părinte Nectarie, şi ai milă de băieţelul meu".
Minunea n-a întârziat să apară. Gaura din inimă s-a închis şi Nectarie a fost salvat de către Sfânt. Naşa lui, Elena, se ruga tot timpul, cei doi copilaşi, Maria şi Antonie, Părintele duhovnic Arsenie – cu ale cărui rugăciuni practic am fost toţi salvaţi şi, nu în ultimul rând, însuşi Nectarie, care zâmbea tot când îi rosteam numele sfântului.
O altă minune a sfântului e că am născut două fetiţe superbe după Nectarie, ceea ce era puţin probabil după spusele doctorilor. După cinci ani eram o familie fericită fiindcă acum aveam deja patru copii la rugăciune şi Sfântul Nectarie era chemat tot mai des şi tot cu mai multă dragoste. Ce vreau să menţionez e faptul că legătura noastră cu Sfântul Nectarie s-a consolidat în timp şi că noi nu i-am dăruit nimic. Sfântul ne-a dat ceva de nepreţuit: dragostea lui.
Acum un an de zile, în timp ce o alăptam pe cea mică, Iustina, au început sporadic, nişte dureri în sân. După investigaţii îndelungi, diagnosticul a picat brusc, copleşitor: cancer de sân, stadiul III B. Au urmat nouă luni de citostatice, extirparea sânului, radioterapie. Nici să mă rog nu mai puteam. Dar toţi cei cinci copilaşi îl strigau cu disperare pe Sfântul Nectarie. În fiecare seară băieţelul cu sindrom Down, neputând să vorbească bine, îl striga: "Neta, Neta ajută!".
Şanse prea mari de viaţă nu prea mi s-au dat. Dar la un an şi jumătate de la operaţie faptul că trăiesc o consider o mare minune în viaţa mea şi n-am să încetez niciodată să mulţumesc Mântuitorului, Măicuţei Domnului şi, nu în ultimul rând, Sfântului Nectarie, care de atâtea ori s-a milostivit de toţi cei cinci copilaşi ai mei şi a mai lăsat-o pe mămica lângă ei.
Dar să revin la episodul cu măslina. Acum două luni eram cu toţi copiii într-un supermarket din Târgovişte. O vânzătoare de la brânzeturi ne-a dăruit nişte măsline pe care să le guste copilaşii mei. Toţi am luat câte una şi atunci s-a produs inevitabilul. Lui Nectarie i-a rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee şi s-a învineţit dintr-odată. Nu mai respira şi începuse să facă ochii mari la mine, arătându-mi cu mânuţa în zona gâtului.
În acel moment am ieşit cu toţi copiii afară din magazin, alergând toţi spre maşină, lăsându-mi în magazin coşul cu alimente, inclusiv geanta cu bani. Nu mai îmi păsa de nimic. Soţul meu a trecut la toate semafoarele pe roşu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul din Târgovişte, practic medicii de gardă se uitau neputincioşi la el, neputând să facă nimic. Eu, copleşită fiind de un mare şi real sentiment de vinovăţie, m-am aşezat jos lângă maşină, în genunchi, şi nu puteam decât să plâng în hohote şi să îmi cer iertare de la băieţelul meu. Soţul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei patru copii eram afară la maşină. Încercam să mă rog, dar nu reuşeam decât să fiu foarte agitată şi să plâng în hohote.
Atunci fetiţa mea, Maria, de şapte ani şi jumătate şi-a luat frăţiorii de mână şi au îngenuncheat cu toţii în faţa uşii spitalului şi într-un glas au început să ţipe practic la Sfântul Nectarie: "Sfinte, Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frăţiorul, te rugăm din suflet!". Plângeau în hohote, dar se şi rugau cu toată puterea sufleţelului lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputinţă totală, singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe asistente în jur şi se uitau nedumerite cum patru copilaşi stau în genunchi în faţa spitalului.
După examinarea medicului de gardă şi a medicului ORL-ist sâmburele din trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilaşul putea să moară de o sută de ori). Medicii se tot întrebau unde e sâmburele şi, la insistenţa soţului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a depistat niciun corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu iubirea lui.
După umila mea părere, a fost cea mai mare minune pe care Sfântul Nectarie a făcut-o cu noi, cu copilaşul meu şi, implicit, cu noi toţi. Niciodată nu-i voi mulţumi îndeajuns. Ni l-a salvat pe Nectarie la patru luni şi acum, la cinci ani, am născut doi copii sănătoşi, după ce l-am născut pe Nectarie, am trăit încă un an şi jumătate după ce m-au operat de cancer la sân. Nu ştiu dacă voi mai apuca încă un an de viaţă lângă copilaşii mei, dar indiferent dacă trăiesc sau mor, dacă mai apuc un an de viaţă sau nu, cert este că Îi mulţumesc din suflet lui Dumnezeu că a rânduit în aşa fel încât să am această posibilitate să îi mulţumesc din suflet Sfântului Nectarie pentru toate minunile pe care ni le-a dăruit.
Anul trecut i-am cerut să îmi mai dea un an de viaţă, să fiu lângă cei mici pentru a-i îngriji şi iubi aşa cum numai o mamă o poate face. Acum a trecut un an şi practic îmi e ruşine să mai cer încă unul. Dar sper din suflet ca Sfântul Nectarie să îmi înţeleagă neputinţa şi laşitatea şi să se mai milostivească încă o dată, pentru copilaşii mei.
Te iubim Sfinte Nectarie, iar cuvintele noastre nu exprimă îndeajuns preţuirea şi recunoştinţa noastră. Ai milă în continuare de noi!
(Mioara Grigore, comuna Tărtăşeşti, din cartea "Sfantul Nectarie - Minuni in Romania")
