Theodor Damian este un nume cunoscut românilor din diaspora americană şi din ţară pentru multiplele domenii în care profesează. Pe lângă faptul că este preot în Astoria, New York, unde a fondat un locaş românesc ortodox, profesor universitar, întemeietorul unui cenaclu ce se reuneşte bilunar şi al revistei „Lumină Lină”, este mai ales un scriitor valoros, cu numeroase cărţi de poezie, eseuri, cronici şi teologie. Vorbeşte în acest interviu despre rolul profesorilor şi al părinţilor în devenirea sa.
Orice început este fascinant. Ce a păstrat memoria dumneavoastră despre momentul debutului literar şi contextul în care acesta s-a produs?
Debutul meu literar a avut loc la începutul anilor ‘80 cu poezie în Almanahul Coresi de la Braşov. Apoi mi-a publicat poezie Daniel Drăgan în Astra, la Braşov. Când am ajuns la Sibiu ca secretar de redacţie la revistele Telegraful român şi Mitropolia Ardealului, unde am lucrat îndeaproape cu marele mitropolit cărturar Antonie Plămădeală, am publicat mult poezie şi eseistică teologică.
În istoria personală a fiecăruia stăruie chipul părinţilor. Ce amintiri, vise, imagini legate de mamă sau tată v-au rămas statornice peste ani?
Imaginea tatălui, mai aspru cu noi, copiii, îmi stăruie încă în amintire, la fel a mamei, ambiţioasă şi muncitoare, credincioasă şi principială. Un episod de neuitat este acela când, revenit la seminar în anul III după vacanţa de vară de la sfârşitul anului II, cu părul mai lung, după moda tinerească a vremii, nu am vrut să mă tund zero, cum se cerea, iar părintele director mi-a spus că ori mă tund, ori plec. Şi am plecat cu gândul să mă fac tractorist, la Braşov, la un unchi de-al meu care, speram, mă va ajuta. Cum s-au mai petrecut lucrurile între timp am scris mai în detaliu în altă parte, cert este că în ziua a zecea de la plecarea de la seminar, când dacă nu m-aş fi prezentat aş fi fost considerat exmatriculat din oficiu, am apărut tuns zero şi am găsit-o pe mama mea la mănăstire, îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului cea făcătoare de minuni, fiind acolo de câteva zile, după cum mi-au spus colegii care au văzut-o. Sunt absolut convins că dacă astăzi sunt ce sunt şi unde sunt asta se datorează rugăciunilor mamei. Întotdeauna când povestesc acest lucru îl fac ca un parastas pentru mama.
Vă invit să evocaţi o întâmplare, o întâlnire sau un personaj de care vă leagă amintiri din anii de studii.
Mulţi dintre profesorii mei ar merita un portret, dar spaţiul nu ne permite. A le evoca măcar numele este într-un fel un act de dreptate împotriva uitării. Din şcoala primară se desprinde chipul învăţătorului Dumitru Pistol. Nu mai ştiu cum împăca el tandreţea cu momentele când ne trăgea de bărbie şi de perciuni dacă nu ştiam la lecţii sau eram obraznici. Dar figura lui îmi este clară în memorie în sensul pozitiv al cuvântului. Din ciclul V-VIII, trebuie să amintesc de profesorul Iftimire, de matematică, de care mă temeam, pentru că eram slab la această materie, şi de profesorul Militaru, de română, de la care am învăţat gramatică serioasă. Niciodată n-am înţeles de ce am învăţat gramatică şi nu matematică de vreme ce ambele au de-a face cu logica. Şi sigur, profesoara de istorie şi franceză (dar eu eram la rusă, pus din oficiu), Natalia Poşa, mică, fragilă, finuţă ca o floare; noi ziceam că e o profesoară bună pentru că nu ne insulta şi nu ne bătea. Mi-a fost şi dirigintă într-un an şi avea şi ea încercări literare, cum aveam să aflu mai târziu, când ne-am întâlnit în paginile volumului Viori moldave, editat de prietenul Vasile Amarghioalei, directorul Cenaclului literar „Artur Enăşescu” din Botoşani în acele vremuri. Ar trebui să-l mai menţionez aici pe profesorul de limba rusă, Schwartz, un bonom simpatic care nu punea biciul pe noi, ci uneori, când ne punea să citim temele făcute acasă, el citea ziarul larg desfăcut, la catedră, poate într-un semn pe care atunci nu-l înţelegeam, dar de care profitam, că totul e bine sau că n-a văzut, n-a auzit ce greşeli făceam.
