Născut la Dorohoi, după terminarea liceului a urmat cursurile I.A.T.C., institut pe care îl absolvă în 1975. Este angajat la Teatrul Mic din București, iar debutul și-l face cu spectacolele „Nu suntem îngeri”, de Paul Ioachim – rolul Petre, şi „Galileo Galilei”, de Umberto Eco - rolul călugărului.
Debutul său cinematografic are loc un an mai târziu în rolul Ionel din „Domnișoara Nastasia”, iar de atunci și-a pus amprenta în numeroase producții, așa cum sunt „Întunecare” (1985), regia Alexandru Tatos, „Drumul câinilor” (1991), regia Laurențiu Damian, „Balanța” (1992), regia Lucian Pintilie, „Nuntă mută” (2008), regia Horațiu Mălăele, dar și în numeroase seriale TV.
De la Dorohoi la București
S-a născut pe 26 iulie 1952, la Dorohoi, și a fost încă de mic pasionat de tot ceea ce înseamnă piesele de teatru, pe care obișnuia să le asculte la radiofonul din casa bunicilor.
”E sigur un privilegiu să te naști pe asemenea meleaguri de vis și chin. M-a ajutat Dumnezeu să nu plec niciodată din locurile unde m-am născut", ne mărturisea în urmă cu mulți ani actorul Dan Condurache, adăugând apoi: "La puțin timp după ce am început "s-o zgudui" prin țară mi-am dat seama că nu voi fi niciodată și niciunde mai fericit decât acasă, la Dorohoi. Aici sunt cel mai aproape de stele, de tei și de castani. Aici, la noi, lumina soarelui cade și mângâie altfel".
A absolvit un liceu cu profil real în orașul natal Dorohoi și s-a hotarât să plece la București, să dea admitere la teatru.
Printre cei care au "însuflețit" de-a lungul timpului personalitatea lui Dan Condurache se află, desigur, și profesorii din Dorohoi. "Profesorii, mulți, exigenți, m-au învățat tot ce știau și mi-au dăruit necondiționat grija și dragostea lor. Îi amintesc pe diriginții mei, doamna Silvia Holic, și domnul Vladimir Nimigean".
Rareori un om mărturisește cu atâta credință apartenența la un anume loc! "La 11 ani făceam singur un drum la Botoșani, de la gară până pe stradă Humăriei, la familia Print, rudele tatălui meu. Aș vrea să-l fac mereu, pentru că drumurile către ai tăi nu se vor termina niciodată. Și ca un semn de la Dumnezeu că sunt legat pentru totdeauna de locurile unde m-am născut, marele Profesor Octavian Cotescu, născut și el în Dorohoi, m-a ales să-mi îndrume pașii la clasa de actorie a domniei sale. Am fost doar un elev cuminte care s-a străduit să nu-și facă de râs orașul, părinții, bunicii și profesorii".
A fost admis la teatru, iar în 1975 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, la clasa profesorilor Octavian Cotescu (de asemenea născut în Dorohoi) și Ovidiu Schumacher.
„M-am nimerit la clasa domnilor Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher. I-am avut colegi pe Horaţiu Mălăele, poate singurul mare actor dintre noi, pe Maria Ploae, o mare vedetă de film, pe Rosina Cambos şi mai sunt câţiva. Am fost foarte protejaţi de profesorii noştri, în ciuda unui sistem pedagogic extrem de riguros. În anul al IV-lea însă, după absolvire, am simţit că ieşim pe un câmp de război unde nu ne mai ajuta nimeni. M-am pomenit că trebuia să primesc repartiţie, deşi începusem repetiţiile la Teatrul Mic. Cei de acolo mi-au zis să nu mă prezint nicăieri. Am stat un an pe banii părinţilor, iar apoi au aranjat cumva să dau concurs la ei şi am intrat în legalitate la Teatrul Mic. Am debutat pe scenă cu «Nu suntem îngeri» a lui Paul Ioachim şi «Galileo, Galilei» de Umberto Eco. Emoţii nu am avut, pentru că eram antrenat de domnul Cotescu, care era în stare să facă actor şi dintr-o trestie, cu singura condiţie ca trestia să gândească. Şi aşa, de 35 de ani am rămas la Teatrul Mic”, spune actorul într-un interviu.
Actorul spune că are o profesie îngrozitoare, care ucide cercul prietenilor, familia şi într-un final pe sine.
„Cred că meseria asta e ca o cursă de maşini pe teren accidentat, în care mergi fără o hartă. Mai intri şi în gropi, mai sari şi peste dâmburi, mai ieşi şi din decor. Ingmar Bergman spunea: «Numai cei cu talent joacă bine sau foarte prost, restul nu joacă nimic». După o premieră ratată te poţi îmbăta singur sau cu prietenii, dar este absolut necesar să o iei de la capăt. Nu mai am timp să trag concluzii despre viaţă”, spune Dan Condurache, conform taifasuri.ro.
Dan Condurache mărturisește că actorul trebuie să joace până în ultima clipă și că un actor rămâne actor și când merge cu tramvaiul.
„Cred că trebuie să rămâi foarte, foarte, foarte îndrăgostit. Apoi ajungi la iubire, iubirea se transformă în respect, ca într-o căsnicie de durată. E un lucru foarte greu să rămâi îndrăgostit, până la limita imposibilului chiar. Adică mai bine mori tu decât actorul din tine. Ceea ce e extrem de dur şi de greu de întreţinut. Să simţi de fiecare dată când urci pe scenă acelaşi gol în stomac e un lucru interesant ca experienţă umană”.
Regretul de a juca prea puțin
Într-un interviu pentru ziarulmetropolis.ro, a spus că regretă că după 1990 a jucat prea puțin. „Aşa e viaţa. Aşa e teatrul. Uneori nu mai e nevoie de tine. Spuneai că mă identific cu trupa, cu echipa. Trebuie să existe o preocupare a liderilor de teatru în legătură cu ce oameni au, ce oameni mai aduc în teatru, ce fac cu ei. Degeaba vrei să pui un proiect mare, dacă nu ai oamenii potriviţi. Degeaba-l pui! Asta ar trebui să fie preocuparea unui manager cultural. El trebuie să ştie ce pot caii lui, ce le oferă ca să treacă din etapă în etapă către performanţă, ş.a.m.d... Vine un timp, ca să folosim nişte termeni mai blânzi şi mai eleganţi, când viaţa te împinge la margini…Viaţa de toate felurile: şi a ta, şi a celor din jur, şi a teatrului din care faci parte. Mi se pare că, în curând, n-o să mai fie nevoie de teatru. Pare că e ultima spiţă de la ultima roată de la car chestiunea asta cu instituţia teatrală… Preocuparea mea este ca, alături de colegii mei – cu ultimele puteri şi cu ultimele suflări – să facem să vină lumea în sală”.
La împlinirea celor 72 de ani, îi urăm actorului Dan Condurache La mulți ani sănătoși, cu împliniri pe scenă și în viață!