Aşezat pe malul pârâului după care şi-a luat şi numele, înconjurat din toate părţile de ogoare, Havârna e unul dintre acele sate din nordul României peste care timpul s-a aşezat molcom, potenţând vechiul şi astâmpărând noul. În mijlocul localităţii, protejată de perdeaua deasă a unei livezi, se găseşte bisericuţa de lemn ridicată sub protecţia Sfântului Nicolae, mândria localnicilor şi poate cea mai vie amprentă a trecutului pe aceste meleaguri. Înscris pe lista monumentelor istorice din judeţul Botoşani, lăcaşul se află, din nefericire, într-o continuă luptă cu timpul. Aici nu se mai slujeşte din 1975, iar lemnul este greu încercat de cari.
Părintele paroh, Constantin Lucian Iacob, împreună cu parohienii, încearcă din răsputeri să o menţină în picioare, însă eforturile lor nu sunt suficiente. Ele trebuie dublate de fonduri consistente, pentru o restaurare corectă şi care să poată demara cât mai grabnic. Altminteri, acest monument extrem de important al judeţului Botoşani ar putea fi în pericol de dispariţie.
"Posibilităţile parohiei sunt reduse. Am făcut un calcul şi am constatat că numai pentru acoperiş cred că am putea strânge banii necesari abia în şase ani. Dar acesta nu poate aştepta până atunci...", spune, cu tristeţe, părintele Iacob.
Stilul arhitectural
Biserica veche din Havârna, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae", este ridicată din bârne groase, de stejar, încheiate "în cheotori" şi aşezate pe o temelie de piatră de râu. La exterior, bisericuţa este tăbănuită cu scândură, pentru protecţia interiorului. Iniţial, acoperişul a fost din draniţă, însă aceasta a fost înlocuită cu tablă în anii â70 ai secolului trecut. Corpului iniţial al bisericii i-a fost adăugat, în decursul timpului, un mic pridvor, chiar în faţa vechiului portal de intrare.
Podoabele interiorului
Interiorul se remarcă prin simplitate şi sobrietate. Icoanele înnegrite de timp, liniile lemnului, dăltuite numai din bardă, lumina strecurată discret prin ferestruicile laterale, învăluind în umbre tainice contururile întâlnite în cale, toate amintesc de cuminţenia şi frumuseţea altui veac.
Naosul este separat de pronaos printr-un perete despărţitor schiţat simplu, în partea de sus, de o acoladă meşteşugit sculptată, iar în partea de jos de un grilaj ce se termină cu doi stâlpişori decoraţi cu motivul rozetei.
Catapeteasma bisericii este cea originală. La începutul veacului trecut, părintele Constantin Ciocoiu, protoiereu, pe atunci, al judeţului Dorohoi, consemna în lucrarea sa "Note la Monografia bisericilor parohiale şi filiale din judeţul Dorohoiu" că în bisericuţa din Havârna "catapiteazma are pictura veche", cu excepţia icoanelor împărăteşti. La fel ca şi atunci, şi acum catapeteasma păstrează pictura veche, de secol XVIII. Registrele sunt însă foarte afectate de fumul şi praful depus în decursul anilor, dar şi de uleiul cu care acestea erau date odinioară. O restaurare a picturii se impune, deci, cât mai repede. "Oamenii aveau grijă de ea la fel cum se îngrijeau de propria casă. La sărbători, totul era primenit şi în biserică. Aşa cum îşi înnegreau plita, aşa cum spălau uşorii uşilor şi îi dădeau cu untură sau ulei, ca să strălucească, aşa şi în biserică dădeau icoanele cu ulei, să lucească. Deşi, în timp, acest lucru a dăunat mult picturii", explică parohul de la Havârna.
Din patrimoniul bisericuţei fac parte o serie de icoane, precum şi o Evanghelie şi alte câteva cărţi de cult vechi.
Legende şi istorie
Potrivit pisaniei incizate pe vechiul portal de intrare, bisericuţa a fost construită în anul 1795, "cu cheltuiala D-lui C. Ghica Hatman, a preoţilor şi sătenilor din satul Havârna, în zilele prea luminatului Domn Al. C. Calimachi Vodă şi a Prea Sfinţitului Mitropolit Iacob", fiind lucrată de un anume meşter Toader Darie.
Tradiţia locului spune că această biserică ar fi fost adusă de la o distanţă de 8 kilometri, probabil din fosta vatră de sat, şi ridicată pe locul pe care se află şi astăzi. "Mergeau cu carele cu boi, cale de 8 kilometri, şi cărau totul cu ajutorul butucilor, prin rostogolire. Vă daţi seama ce muncă de ocnaş...", povesteşte pr. Constantin Lucian Iacob.
Odinioară, la numai câţiva metri distanţă de bisericuţă, pe locul actualei primării se afla conacul boieresc. "Din pragul bisericii cărăruşa ducea direct către curtea boierească. Se spune că dacă preotul deschidea uşile bisericii vedea uşile de la conac", povesteşte pr. Iacob.
Potrivit documentelor vechi, prima vatră a satului a fost pe Valea Ţiganului. Ulterior, satul s-a mutat spre est, în apropierea drumului comercial Darabani - Botoşani, la "Ciumaş", denumire dată după o epidemie de ciumă de la sfârşitul secolului XV, iar mai târziu, pe Valea Havârnei (un pârâu ce curge în apropiere).
(Otilia Bălinișteanu, Ziarul Lumina)
