Iata o intamplare usor de memorat, care pare a fi si foarte usor de inteles: "Si dupa aceea s-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand s-a apropiat de portile cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-se s-a atins de sicriu, iar cei care-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te! Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in toata imprejurimea" (Luca 7, 11-17).
Ca totdeauna, de cand e lumea, moartea provoaca durere, tristete ca orice despartire definitiva pe acest pamant. Toti suntem un mister intre doua mistere: nasterea si moartea. Numai Dumnezeu cunoaste marea taina din toate, precum zice si Psalmistul: "Ca El a cunoscut zidirea noastra". Si tot Psalmistul continua: "Adusu-si-a aminte ca tarana suntem! Omul ca iarba; zilele lui: ca floarea campului, asa va inflori" Adica zilele lui, inflorirea lui, sunt trecatoare: "Ca vant a trecut peste el si nu va mai fi, si nici nu se va mai cunoaste locul sau" (Ps. 102. 14-16). Poezie de marc profunzime! Cumplit si dezolant adevar!
Psalmistul, din ratiuni de exprimare, intrebuinteaza aceste frumoase cuvinte despre Dumnezeu: Adusu-si-a aminte ca tarana suntem!" Cum sa nu-si fi adus aminte. Cel ce a zis: "Ca pamant esti si in pamant te vei intoarce!" (Fac 3, 19). Sfantul Apostol Iacov intrebuinteaza si el o metafora, tot atat de graitoare ca si ale Psalmislului: "Caci ce este viata voastra? Abur, care se arata pentru putina vreme si apoi piere" (Fac. 4, 14).
Odata cu nasterea, cum spune Sfantul Pavel in Epistola I catre Corinteni, ni se rosteste si o sentinta de moarte: Ne-a randuit Dumnezeu ca pe niste osanditi la moarte" (5, 9). Pavel vorbeste in epistola sa despre soarta apostolilor, care s-a si implinit, dar desigur are in vedere si soarta tuturor oamenilor. Moartea ramane pentru toti si pentru totdeauna o realitate cu neputinta de schimbat. O mare taina. Un mare mister. Si, ca orice despartire, intristeaza.
Aproape ca nu exista om de rand cu minte intreaga, sau intelept cu minte multa care sa nu se fi gasit descoperit si perplex in fata mortii. Walter Scott o numea "teribil pas intre timp si vesnicie" (Ivanhoe). Multi o vad ca pe o datorie catre specie, catre destin, catre natura, si bineinteles catre Dumnezeu, si intotdeauna ca pe o intoarcere. Dar o intoarcere intr-un port din care nu vom mai ridica ancora (H. Melville, Moby Dick). Pe unii i-a speriat, pe altii i-a mangaiat, vazand in ea o eliberare de rele (Anacreon, Horatius). Goethe numea moartea un oaspete care nu-i niciodata bine venit (Faust), iar J. Rostand ii dadea o definitie care sa-i cuprinda si taina si grozavia: "singurul lucru mai mare decat cuvantul cu care e numit" (Pensies d'un bioltigiste). Pana si Nictzsche, care s-a razboit cu tot ce e mai sfant pe lume, recunoaste ca in toata filosofia sa a fost provocat mereu de moarte: "daca n-ar fi fost moartea, nu s-ar fi filosofat deloc" (Morgenriite). Moartea descumpaneste biata fiinta umana, pentru ca pare a o termina fara sens.
Convoiul care petrecea la mormant pe tanarul adormit in floarea varstei, fiu al unei femei vaduve, desigur era un convoi trist, si pe Mantuitorul l-a impresionat. L-a impresionat mai intai plansul vaduvei dupa tanarul mort inainte de vreme. S-a apropiat de convoi. Apostolii se vor fi strans mai aproape, ca sa vada ce se intampla. Cele doua convoaie, cel cu mortul si cel cu Mantuitorul, s-au intalnit fata in fata. Mantuitorul s-a apropiat de pal, — un fel de targa pe care se duceau mortii pe vremea aceea — si s-a adresat intai femeii intristate, cu un cuvant de mangaiere: "Nu plange!"
Sa ne oprim inainte de toate asupra acestei intristari. Caci desi stim ca moartea e inevitabila, desi a fost inscrisa in soarta oamenilor dintru inceput, ea intristeaza. Cere lacrimi. Lacrimile L-au induiosat pe Iisuss, de aceea- i-a zis mamei indurerate: "Nu plange!"
Ne-am nascut sub conditia mortii si ar trebui sa socotim ca ea nu este altceva, decat o implinire a contractului, a acestei conditii. Un contract nu supara pe nici una din parti. S-ar putea zice: E adevarat, noi nu, dar protoparintii nostri, Adam si Eva, da, ei au fost avertizati: "Sa nu mancati din pomul din mijlocul raiului, nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti". Eva recunoaste, cu cuvintele ei, acest contract, ca si cum si-ar fi pus semnatura pe el. In conversatia cu sarpele ea isi aminteste bine: "Ne-a zis Dumnezeu: Sa nu mancati..." (Fac. 3, 3).
Ce a urmat se stie. Contractul a fost calcat si Dumnezeu a dat atentie sentintei vremelnice vietii pamantesti care, pana atunci, era menita sa fie vesnica: "Te vei intoarce in pamantul din care esti luat" (Fac. 3, 18). Dar iarasi s-ar putea zice: De ce sa se rasfranga asupra noastra, a urmasilor, acest contract calcat de altcineva? Mai pe inteles, as intreba: Dar de ce o casa vanduta de inaintasi, cu contract de vanzare-cumparare, ramane vanduta pentru totdeauna si urmasii n-o mai pot revendica? Sau de ce o mostenesc, daca a fost cumparata de cineva din inaintasii lor? In protoparinti existam toti. Toti am fost parte in contract, si el ne-a angajat si pe noi. Sa mergem mai departe si sa contestam Legea? N-ar fi intelept. Si ar fi zadarnic. "Iata Legea!", poruncita de Domnul, a zis Moise (Deut. 6, 1). Disputa la acest nivel ar fi fara sens.
Si totusi, desi stim acestea, nu le putem asimila cu normele si legea mortii ne intristeaza, ne tulbura, ori din ce motive originare ar veni. Nici nu sunt normale. Sunt rod al unei greseli initiale. Si Sfantul Ioan Gura de Aur, care cu adancime a cugetat la acestea, si-a pus intrebarea: "De ce intristare?" Nu se lamureste decat plasandu-se in conditiile intelegerii celei dintru inceput, si a calcarii acestei intelegeri, ceea ce a determinat destinul tuturor oamenilor.
"Ce este dar de mirare, cand un om care sub aceasta conditie s-a nascut, face indestulare legii si hotararii dumnezeiesti? Ce este de mirare, cand un nascut din parinti muritori merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobisnuit; ceea ce se face in toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se intampla cu toti, nu este o raritate. Daca mosii si stramosii tai au mers pe aceasta cale a mortii, daca inca de la Adam toti patriarhii si proorocii au trebuit sa se desparta de lumea aceasta, se inalta sufletul nostru dintru adancul intristarii". Am citit din traducerea lui Melchisedec al Romanului (Buc, 1983, p. 183). Am preferat aceasta traducere pentru ca are o frumoasa limba romaneasca. Am indreptat usor, doar acolo unde trebuia adus un plus de intelegere a sensului.
Asadar Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca intristarea nu e logica, moartea fiind implinirea unei datini. El crede chiar ca "intristarea peste masura poate duce la indoiala, sau chiar la hulirea lui Dumnezeu" (p. 189). Un argument dintre cele mai simple, de ordinea evidentei vine sa-i intregeasca gandirea. Pe a lui si pe a noastra. Pornind de la textul Sfantului Pavel: "sa nu va intristati ca si ceilalti care nu au nadejde" (I Tes. 4, 13), el il aplica aproape cu oarecare manie impotriva celor inconsecventi cu logica propriei lor credinte: "intristeaza-te — zice el — insa nu ca un necredincios, care nu stie nimic despre inviere si se indoieste de viata cea viitoare. Asa, noi ne rusinam cand, nu arareori, vedem la crestini cele mai puternice izbucniri de intristare fara de minte (fara logica, n.n).
Ce vor zice necredinciosii vazand aceasta? Ei vor zice: Acestia sunt oare aceia care stiu a vorbi asa de frumos despre inviere? Cu adevarat purtarea lor nu se potriveste cu vorbele lor. Prin cuvinte ei graiesc cu multa intelepciune despre inviere, iar prin fapte ei se arata ca si cum nu ar crede intru aceea. De ar fi ei convinsi ca exista o inviere, nu s-ar purta in felul acesta. Daca ar crede ca starea mortilor este mai buna, nu s-ar boci atata. Acestea si inca mai multe zic cei necredinciosi, cand observa la crestini o intristare fara masura pentru cei morti. De aceea, sa ne masuram intru aceasta intristare si sa nu rusinam credinta crestineasca despre inviere" (Id. p. 193).
Sfantul Ioan Gura de Aur vorbea unei lumi a veacului al IV-lea, care inca mai pastra rezerve mari fata de crestinism. Apelul sau trebuie inteles si in contextul vremii si oamenilor carora le predica, dar nu e mai putin adevarat ca ni se potriveste si noua, daca prin intristarea dusa pana la disperare ne descoperim subrezenia credintei in inviere. Dar este oare intristarea cu totul interzisa? Este ea un pacat?
Este ea nefireasca? Din punctul de vedere al Sfantului Ioau Gura de Aur, in principiu, ea esle "nefolositoare". "Cu bocetul tau nu vei putea schimba ceea ce s-a facut, ci numai a-ti vatama tie insuti". Mai mult ar trebui sa ne intristam pentru cei lipsiti de minte, si de dreptate, si pentru pacatosi. intristandu-ne zadarnic pentru cei morti, pedosnicim, traduce episcopul Melchisedec oranduiala. Adica o intoarcem pe dos. Verbul a disparut din limba, desi era o sinteza a mai multor cuvinte. Poate ca l-a inventat Melchisedec, traducand! (p. 194).
Mitropolitul nostru Antim Ivireanul, contemporanul lui Constantin Brancoveanu, tratand aceeasi tema, va indreptati in parte intristarea, pornind de la un exemplu biblic:
"Apoi s-a dus Natan la casa sa, iar Domnul a lovit copilul pe care i-l nascuse lui David femeia lui Urie, si acela s-a imbolnavit. Si s-a rugat David Domnului pentru copil, a postit si, ducandu-se departe, a petrecut noaptea intins pe pamant. Atunci au intrat la el batranii casei lui, ea sa-l ridice de la pamant, dar el n-a voit si nici n-a mancat paine cu ei. Dupa sapte zile a murit copilul si slugile lui David se temeau sa-i spuna ca a murit copilul. Caci isi ziceau: "Cand copilul era inca viu si noi il mangaiam, el nu ne baga in seama; cum sa-i spunem acum: A murit copilul? Se poate sa faca vreun rau".
Dar vazand David ca slugile sale soptesc intre ele, a priceput ca a murit copilul si le-a intrebat: "A murit copilul?" "A murit" — i se raspunse. Atunci David s-a sculat de la pamant, s-a spalat, s-a uns si s-a dus in casa Domnului si s-a rugat. Intor-candu-se apoi acasa, a cerut sa i se dea paine si a mancat. Si i-au zis slugile: "Ce va sa zica aceasta? Cand copilul era inca in viata, ai postit, ai plans si n-ai dormit; iar dupa ce copilul a murit, te-ai sculat, ai mancat si ai baut?" "Cata vreme copilul era viu — zise David — am postit si am plans, caci socoteam: Cine stie! Poate ma va milui Domnul si va trai copilul. Iar acum el a murit. De ce sa mai postesc? Il mai pot eu, oare, intoarce?, Eu ma voi duce la el, iar el nu se va mai intoarce la mine" (II Regi 12, 15-23).
Exemplul va fi folosit mai tarziu si de Agapie Criteanul la 1773, in "Mantuirea pacatosilor" (ed. rom., 1900, Buc, p. 221-222). Concluzia mitropolitul Antim Ivireanul, ca si a lui Agapie Criteanul, va fi in cele din urma aceeasi ca si a Sf. Ioan Gura de Aur. "Cred aceea zic si eu...: sa incetati intristarea si parasiti lacrimile... caci lacrimile si intristarile nu dau nici un folos mortilor, nici pot sa-i intoarca din viata cea vesnica, nici sa-i scoata din gropi. Sa facem insa milostenie si alte faceri de bine pentru ei, caci este placut inaintea lui Dumnezeu, si li se face mare folos" (Antim Ivireanul, Opere, ed. P. V. Hanes. Buc, 1915, p. 222-223).
Vaduva din Nain plangea. Ea nu stia ca exista inviere. Dar, probabil, si daca ar fi stiut, tot ar fi plans. Omeneste. Se despartea de unicul ei fiu. Putea fi bucuroasa? Sfantul Pavel sfatuieste: "Sa nu ne intristam ca si ceilalti care nu au nadejde". Adica sa nu mergem pana la indoiala. Aici e limita pana la care putem merge, Iisus insusi s-a intristat si a plans cand a auzit de moartea prietenului sau din Betania, Lazar. El a sfintit cu lacrimile sale valoarea prieteniei, asa cum, alegandu-si 12 apostoli, a sfintit valoarea comuniunii. N-a fost un antisocial, un izolat, un mizantrop. N-a reprobat nici una din virtutile omeniei, caldura si frumusetea prieteniei si a iubirii. Chiar pe tanarul bogat care respecta poruncile "l-a iubit" (Marcu 10, 21) si "iubea pe Marta, si pe sora ei, si pe Lazar" (Ioan 11,5) si pe ucenici (Ioan 13, 34).
Prin invierea fiului vaduvei din Nain, Iisus a sfintit valoarea legaturilor de familie si de rudenie. Dar a invatat-o pe vaduva si despre inviere. Pe ea si pe cei care au asistat la minune. Dar sa urmarim mai de aproape evenimentul. Dupa ce a vorbit cu femeia, mangaind-o, i-a dat de indata si o proba a eficacitatii mangaierii Sale. Spre stupefactia tuturor, pentru care acel "Nu plange" era natural si firesc, fiindca asa se spune, desi se spune degeaba, ceea ce a urmat a fost de-a dreptul uimitor, neasteptat. Iisus a inceput sa-i vorbeasca mortului: - "Tinere, tie iti zic, scoala-te", ca si cum s-ar fi temut ca nu cumva tanarul, auzind, sa creada ca se vorbeste altcuiva, l-a precizat: Tie iti zic, tie care esti mort, tie iti zic: scoala-tc, ridica-te! Cu simplitatea cu care Evangheliile istorisesc, intotdeauna faptele extraordinare, evanghelistul Luca ne spune doar ca tanarul s-a ridicat si a inceput sa vorbeasca. Si a plecat. Si convoiul s-a risipit. Vor fi mers unii acasa, altii la casa vaduvei, pentru a intreba pe tanar cine stie cate, dar cei mai multi au ramas pe loc, unindu-se cu cei care venisera cu Iisus. Toti impreuna au ramas ca muti. Sfantul evanghelist Luca scrie: "Atunci i-a luat frica pe toti". Frica de Iisus? Frica de cel ce fusese mort? Stim toti ca exista o
Pe Lazar l-a inviat pentru ca sa le arate celor care au asistat la minune ca si El, Iisus, va invia, desi oamenii erau cu foarte putina tinere de minte. Au uitat foarte repede lucrul acesta, in momentul in care L-au vazut rastignit, desi unii din ei asistasera la invierea lui Lazar. Nu s-au mai gandit ca Iisus s-ar putea invia si pe El!
Si de data aceasta, inviind pe tanarul fiu al vaduvei din Nain, Mantuitorul a avut un scop, si scopul acesta il descoperim numai daca intoarcem o pagina din Evanghelia lui Luca a aceluiasi cap. 7. Citindu-l in intregime, ni se vor dezvalui cauzele minunii. Vom afla ca cele intamplate i-au fost povestite, de catre ucenicii sai, lui Ioan Botezatorul. Acesta era inca in viata, avandu-si si el ucenicii lui.
Ioan se vedea acum confruntat cu aparitia altui profet. El stia insa ca nu el, Ioan, este cel mai mare. O si spusese: "Nu eu sunt (Mesia), ci vine dupa mine Altul, caruia nu sunt vrednic sa-i dezleg nici cureaua incaltamintelor" (Maieu I, 7). Dar in momentul in care ne aflam acum, la Nain, se vede ca Ioan inca nu avea siguranta deplina ca putea sa abandoneze propria sa propovaduire si sa lase locul in intregime Celuilalt. Printre cei care-l urmau pe Iisus erau si ucenici ai lui Ioan. Acestia s-au dus sa-i spuna lui Ioan cele intamplate- Ioan a luat atunci hotararea cea mare: sa-L intrebe fara inconjur, pe Iisus, ce e de facut. A trimis doi ucenici prin care i-a transmis intrebarea: "Tu esti Cel ce va sa vina, sau sa asteptam pe altul?"
Incepe sa ni se lumineze putin calea. Va sa zica intre cei care au vazut minunea invierii fiului vaduvei, erau si ucenici ai lui Ioan. Acestia ii incredinteaza lui Iisus intrebarea lui Ioan. Iisus trebuia sa le incredinteze, la randul Sau, un raspuns. Si acum le da raspunsul: "Duceti-va si spuneti lui Ioan ceea ce ati vazut si ati auzit". Nu le-a spus: "Eu sunt", sau "Nu sunt Eu", ci doar atat: "Duceti-va si spuneti lui Ioan ce ati vazut si ati auzit: Ca orbii vad, ca ologii umbla, leprosii se curata, surzii aud, mortii invie, saracilor li se binevesteste" (Luca 7, 22). Deci i-a dat lui Ioan elementele care dovedeau ca El era Cel care trebuia sa vina, ca El era Mesia. Caci toate acestea erau tocmai semnele venirii lui Mesia, pe care Ioan le cunostea bine din Vechiul Testament, precum spusese Isaia: "in vremea aceea cei surzi vor auzi cuvintele Cartii, si ochii celor orbi vor vedea fara umbra si fara intuneric" (Isaia 29. 18). Si tot Isaia: "Atunci se vor deschide ochii celor orbi si urechile celor surzi vor auzi"
(Isaia 25, 5). Si inca o data Isaia: "Duhul Domnului este peste mine, ca Domnul m-a uns sa binevestesc saracilor, M-a trimis sa vindec pe cel cu inima zdrobita, sa propovaduiesc celor robiti slobozire, si celor prinsi in razboi libertate" (Isaia, 61, 1). De altfel Mantuitorul isi incepuse predica din sinagoga din Nazaret chiar cu acest verset din Isaia, pe care l-a comentat surprinzator, aplicandu-l la Sine: "Astazi s-a implinit Scriptura aceasta” (Luca 4, 21). Nu se putea deci ca Ioan sa nu citeasca in "semnele" transmise prin ucenici, raspunsul exact.
Iata ratiunea pentru care Mantuitorul a facut aceasta inviere. Pentru ca ucenicii lui Ioan sa duca nu argumente verbale, declaratii, ci fapte. Si inca fapte care sa-i sune lui Ioan in urechi ca impliniri ale profetilor despre Mesia. Cu aceasta Iisus era sigur ca va linisti cugetul lui Ioan. Si fiindca printre semne erau si invieri din morti, Iisus a facut in fata ucenicilor lui Ioan si o inviere! Ca sa adevereasca profetia lui Iezcchil despre inviere (cap. 37).
Mantuitorul — ca regula generala - n-a intervenit in destinul oamenilor. Acesta a fost randuit de Dumnezeu sa-si aiba ciclul sau: nasterea, viata cu implinirile ei, si moartea ca un sfarsit firesc al vietii. Mantuitorul a lasat ca acest sfarsit firesc randuit de Dumnezeu sa ramana, sa se desfasoare asa cum a fost el randuit de la inceput. Aceste cateva interventii impotriva mortii le-a facut, cum am aratat in acest caz, intotdeauna cu un anume scop. Altfel, moartea ramane, dupa cum spune tot Sfantul Pavel, "ultimul dintre vrajmasi care va fi doborat'" (I Cor. 15, 26), dar aceasta se va intampla la invierea mortilor. Atunci moartea va fi doborata definitiv. Al doilea lucru asupra caruia propun sa ne intoarcem o clipa e frica, teama ce i-a cuprins pe toti la vederea minunii.
Si altadata, cum spuneam. intalnirile cu Iisus provocau teama, provocau un fel de "frica si cutremur". Sa ne amintim ca atunci cand s-a intalnit, cu indracitul din Gadara, si cand i-a trimis in porci pe demonii din el, si porcii s-au aruncat in mare, toti s-au spaimantat, iar cand au venit satenii, "L-au rugat sa plece din tinutul lor" (Marcu 5, 15, 17). Pur si simplu. Alta data, cand a vindecat un slabanog, spune evanghelistul, "i-a cuprins pe toti frica si s-au umplut de spaima" (Luca 5, 26). Dupa pescuirea minunata, cand au vazut ca ei n-au prins toata noaptea nimic si Mantuitorul le-a spus: "Aruncati acum mreaja" si, impotriva sperantei lor, au aruncat-o, si au scos navodul plin de pesti, din nou evanghelistul spune ca, in clipa aceea, si pe Petru si pe ceilalti apostoli "i-a cuprins frica" (Luca 5, 9). Cand a potolit furtuna de pe mare, de asemenea "i-a apucat pe toti o frica mare" (Marcu 4, 41). Pe mironosite, la mormant, "le-a cuprins groaza si cutremurul" (Marcu 16, 8).
Alta data "se mirau" de ceea ce facea Iisus (Matei 8, 16, 28; 9, 8), sau "se spaimantau" de cuvintele Lui (Marcu 10, 24; 26, 32). Si ascultand cuvantarea lui Petru despre Iisus, "tot sufletul era cuprins de frica" (F. Ap. 2, 43), iar cand Petru si Ioan au vindecat un olog, toti "s-au umplut de spaima si de mirare" (F. Ap. 3, 10). De ce si in momentul invierii fiului vaduvei din Nain, si in intalnirile cu Mantuitorul si cu faptele lui minunate, cei ce asistau erau cuprinsi de frica si cutremur, de spaima si mirare?
Astfel de stari sufletesti sunt efectul intalnirii cu misterul. Toti suntem credinciosi, si apostolii erau, dar atunci cand te intalnesti fata in fata cu ceva extraordinar, parca devii dintr-o data un alt om. Misterul provoaca in tine o stare sufleteasca deosebita, care nu poale fi exprimata prin cuvinte. Mystcrium tremendum, zicea Rudolf Otto.
Aceste cuvinte: teama, frica, spaima, uimire, cutremur sunt cuvinte omenesti care exprima intalnirea cu misterul, cu taina, cu Dumnezeu, cu minunea, dar sentimentul adevarat al acestor intalniri este mai profund si de fapt inexplicabil. Sfantul Pavel isi povesteste propria sa experienta, a unei "rapiri pana la al treilea cer", adica "in rai", unde a auzit "cuvintele care nu se pot rosti si nici nu este ingaduit omului sa le rosteasca" (II Cor. 12, 2-4). Cei care au asistat la convertirea lui Pavel prin intalnirea cu Iisus pe drumul Damascului, "au ramas incremeniti", iar Pavel insusi "tremura, ingrozit fiind" (F. Ap. 9, 6-7).
Acelasi lucru s-a intamplat si dupa minunea invierii tanarului din Nain, cu cei care asistasera la ea. Se intalnisera cu taina! Caci ce altceva era invierea din morti a unui tanar, pe care toti il stiau mort? O moarte devenita mister, cu care atat cat se poate se impacasera, si acum se intalneau cu un mister si mai mare, misterul invierii lui din morti. In chipul cel mai firesc, deci, i-a cuprins pe toti teama si cutremurul. Sfantul Petru, in cea dintai epistola a lui, spune: "Petreccti cu frica toata vremea calatoriei voastre prin lumea aceasta" (I Petru 1, 17). Oare la ce fel de frica se gandea el? Trebuie intr-adevar sa traim ca niste oameni infricosati? Nu. El se gandea exact la acest fel de teama, pe care ti-o da intalnirea cu marile taine, cu Dumnezeu. Se gandea la acest sentiment pe care li-l provoaca intalnirea cu o fapta extraordinara, care nu se poate petrece, care nu poate fi explicata, decat ca venind de la Dumnezeu.
Frica aceasta de Dumnezeu este insa o marc virtute. Ea nu te inrobeste, ci te elibereaza. Iti da o asigurare de sus. Te inscrie intr-o noua ordine a gandirii. Doar socul intalnirii e puternic, dar el indata se preface in putere, in liniste, in siguranta. Siguranta ca esti sub un scut, sub o supraveghere, sub un ajutor, sub o judecata dreapta. De aceea, sfintii care intra cu toata fiinta lor in camarile tainelor, unii in extaz, sunt oameni ai bucuriei, nu ai spaimei. Nu se mai tem nici de Dumnezeu, in sensul de frica de ceva strain, nici de oameni. De Dumnezeu se tem numai pentru pacate. Si tot asa si ceilalti crestini. De aceea Sfantul Pavel scria Evreilor: "Domnul este ajutorul meu, si nu ma voi teme. Ce poate sa-mi faca mie omul'.'" (Evrei 13, 6). Caci orice ti-ar face omul, Cel care reglementeaza lucrurile, in final, este Dumnezeu. Sfintii spun ca nu se mai tem de Dumnezeu, ci il iubesc.
Dar textul Evangheliei de astazi are la urma cateva cuvinte care sunt de fapt cheia intregii probleme. Ele dezvaluie sensul fricii. Iata ce spune evanghelistul Luca: "Atunci i-a luat pe toti si slaveau pe Dumnezeu" (Luca 7, 16). Va sa zica nu e vorba de o frica oarecare, de o frica la dimensiunea omeneasca, ci este starea de recunoastere a lui Dumnezeu. "Slaveau pe Dumnezeu", inseamna ca recunosteau in fapta pe care o facuse Iisus, pe Dumnezeu. Oare, oricare dintre noi, in fata unei astfel de situatii, n-ar trai un sentiment asemanator? N-ar trai o emotie in care frica si cutremurul ar fi urmate exact de ceea ce li s-a intamplat si acelora, adica slavirea lui Dumnezeu?
Biserica a randuit ca aceasta intamplare sa se perpetueze din neam in neam, din generatie in generatie, sa se citeasca in biserica, s-o citeasca toti crestinii, tocmai pentru ca sa traga toti invatatura de cuviinta din aceasta minune, si din toate minunile care se intampla cu fiecare din noi, din toate minunile care se intampla in jurul nostru, din minunea vietii, in primul rand, din taina mortii, si astfel sa intram si noi in frica si cutremur, care sa ne deschida ochii spre a slavi si mai mult pe Dumnezeu!
Invierea fiului vaduvei din Nain nu s-a facut pentru alt motiv decat pentru acesta. Starea in care au intrat participantii la minune e deosebita de frica si cutremurul lui Kierkegaard sau Heidegger, care vor relua teama, prefacandu-se ca nu stiu de temele asemanatoare din Noul Testament. Ei au ramas la frica si cutremur. Cei din preajma lui Iisus au experimentat frica si cutremurul ca stari de intrare in ordinea divina a existentei, ca stari de lamurire, nu ca stari de perplexitate vesnica. Vaduva din Nain a trait o mare bucurie. Si tanarul ei fiu de asemenea. Ea a avut bucuria pe care n-o putem avea toti. Invierea fiului ei s-a facut doar spre a ne invata ca exista inviere. Nu numai pentru Iisus, care va invia ca Dumnezeu, ci si pentru toti ceilalti. Nu moare nimeni, murind. Sufletul traieste. S-a putut intoarce inapoi! Lamentatiile au putut fi intoarse in bucurie. Si daca sufletul traieste, inseamna ca trebuie sa-i purtam de grija. Plangem la moartea celor dragi. Sa plangem cu speranta. Sa ne rugam pentru ei.
Dar sa luam aminte la cuvinlele Sfantului Ioan Gura de Aur: "Fii mai intelept si, la moartea altuia, invata-te a tremura pentru tine insuti; departeaza toata usuratatea mintii, cerceteaza faptele tale, indeparteaza toate pacatele tale si schimba purtarea ta spre mai bine... Ostasii in mijlocul pacii gandesc la razboi si se pregatesc, pentru ca atunci cand va izbucni, sa-si arate iscusinta castigata in vreme de pace" (Idem. p. 194-195).
Timpul de pace e, desigur, in aceasta metafora, viata pamanteasca, timpul si locul pe care ne pregatim pentru confruntarea cu judecata de dincolo, vazuta ca un razboi, in care vom invinge prin faptele noastre cele bune, printr-o conceptie sanatoasa despre viata si nemurire.
IPS Antonie Plamadeala