De Prea Sfintitul Justinian Chira am stiut prima data, inainte de a sti prea bine cine si ce este, din poeziile pe care Ioan Alexandru i le dedicase. Poetul a povestit odata urmatorul episod. "Era dupa razboi. O rata (autobuz care lega orasul cu satele invecinate) ticsita de oameni urca spre un sat de munte, intr-o zi gri si rece de iarna. Oameni osteniti si necajiti, cufundati in grijile si neputintele lor. Se innoptase. La un moment dat, pe drum, o femeie cu copil in brate face semn sa fie luata si ea. Soferul opreste si-i arata ca nu mai este absolut nici un loc, ca din pacate nu are cum s-o ia. Atunci un tanar s-a ridicat de la locul lui, a coborat in noapte, lasand locul femeii. Si s-a dus direct la manastire."
Ioan Alexandru n-a spus numele, dar tanarul acela nu poate fi decat parintele Justinian. Poetul a petrecut in repetate randuri zile bune de vacanta, cu familia sa, la Rohia, manastirea renascuta de parintele Justinian. In cateva randuri, aflandu-ma cu diferite prilejuri la Cluj, unde era episcop vicar, am mers la el ca sa cer binecuvantare si cuvant de folos, cum se spune. Cu alte cuvinte, ca sa-l vad si sa ma bucur de el. M-a primit intotdeauna, mi-a acordat cateva minute bune, nu plecam de la el fara un dar (o revista, o carte etc). Dar mai ales plecam incurajat si bucuros. Un om cu privire patrunzatoare, denotand o continua miscare interioara, de o simplitate exemplara.
Deviza Prea Sfintiei Sale, care-l descrie si cel mai bine, este "Cu noi este Dumnezeu!" N-am vazut pe nimeni spunand cu mai multa convingere si mai molipsitor acest adevar. Un om al milostivirii nesfarsite si aducator de curaj. A avut un rol important in apropierea lui Nicolae Steinhardt de manastirea sa de metanie. Un vrednic slujitor al lui Dumnezeu pe teritoriul miraculos al Maramuresului si pe cel al Satmarului, exemplar marturisitoare in timpul comunismului, astazi confruntate cu unele paradoxuri intru cele ale credintei. Cred ca cei din Bucuresti n-am stiut sa profitam indeajuns de acest neasemuit si cu totul special parinte duhovnicesc al Bisericii noastre.
Prea Sfintitul Justinian Chira s-a nascut la data de 28 mai 1921, in localitatea Plopis, judetul Maramures. Parintele Justinian este episcop al Maramuresului si Satmarului, din 1990.
Costion Nicolescu: Prea Sfintite parinte, ce inseamna sa fii arhiereu?
Prea Sfintitul Justinian Chira: Am intrat in manastire cu hotararea sa-mi daruiesc lui Dumnezeu viata: trupul si sufletul; apoi am fost tuns in monahism, am fost hirotonit intru preotie, am devenit staret, am ajuns episcop. Toate acestea au fost din mila lui Dumnezeu, nu pentru meritul meu si nici pentru ca am cautat anume. Cand Sfintii Parinti au stabilit ca episcopul trebuie sa fie monah, nu a fost o problema formala, ci reala. Acum unii dintre ierarhi, din necesitate, sunt tunsi in monahism peste noapte pentru a se indeplini o formalitate, urmand ca a doua zi sa poata fi ridicati la rangul de ierarh. Nu este gresit, insa cel care, chiar din necesitate, a depus voturile monahale are obligatia sa le respecte cu sfintenie pana intra in mormant.
Nu uit niciodata, nici in cele mai fericite clipe ale slujbei ce o indeplinesc ca arhiereu, ca sub mareata si frumoasa haina de arhiereu port rasa calugareasca, crucea si paramanul. Eu ma voi intoarce in sanul pamantului ca monah. Slujba inmormantarii exista pentru copii, mireni, preoti, monahi. Arhiereii sunt inmormantati cu slujba monahilor; in acest vesmant ingeresc de monah ne vom prezenta in fata lui Dumnezeu. Omoforul si mitra arhiereasca trebuie sa se astearna peste voturile monahale si asceza. Astfel de arhierei ii trebuie Bisericii lui Hristos.
- Care este rolul parintilor duhovnicesti, in sensul cel mai inalt al cuvantului, in viata unei Biserici?
- Am rezistat - nu se pot pune in paranteza atatia ani - si datorita rugaciunilor marilor nostri duhovnici, stiuti sau nestiuti. Preotul are trei meniri: sfintitor, conducator si invatator. Exista latura administrativa a Bisericii, unde cei cuprinsi in sfera aceasta, aici si in Apus si in toate partile, au facut concesii veacului, statului, dar nu concesii care sa compromita corpul, trupul Bisericii. Exista insa si sfera duhovniceasca, mistica, ascunsa, nestiuta. Aceasta este forta cea mare a Bisericii. Aici si pretutindeni exista mari rugatori, cei mai multi nestiuti.
In istoria Bisericii sunt pomeniti asa-numitii "nebuni pentru Hristos", despre care lumea zice ca-s prosti sau nebuni; dar ei sunt mari duhovnici, sfinti, iar lumea nu-si da seama. Rugaciunile lor sunt atat de placute lui Dumnezeu, incat pentru ruga acestora tine Dumnezeu lumea. Pana cand vor exista asemenea fapturi nu-si va retrage Dumnezeu binecuvantarea de pe pamant. Mare rol are aceasta elita a vietii spirituale crestine! Este destul uneori sa le vezi numai chipul, ca sa te zideasca, sa-ti indrepte viata. Se spune ca in momente de cadere grozava morala, de rascruce sociala, cand mania lui Dumnezeu se ridica uriasa sa-i pedepseasca pe oameni, se prezinta in fata lui Dumnezeu, ca si Moise pentru poporul evreu, se ridica aceste fapturi in straiele lor cernite si-l cer lui Dumnezeu iertare pentru oameni. Totul este raspunsul iubirii reciproce.
- Uniatia ramane inca o rana deschisa, mai ales aici, in Ardeal?
- Ingrozitoarele temnite de la Aiud si Gherla sunt construite de imparateasa Maria Tereza tocmai atunci cand s-a facut uniatia. Au fost aruncati in ele cei ce nu acceptau actul uniatiei. Sigur, a fost trimisa si armata din imperiu, cu generalul Bukov, care a distrus peste 150 de manastiri, act de gravitate si un compromis teribil al Bisericii apusene. O data cu distrugerea acestor manastiri, a disparut ce-am avut mai de pret in Ardeal. Acestea erau tezaure de cultura. Existau acolo manuscrise, documente vechi, icoane, vesminte, toate s-au facut scrum la 13 iunie 1762. Masura a fost atat de cruda, incat s-a ingrozit si clerul catolic, nefiind de acord cu asemenea distrugere.
Demolarea bisericilor de catre comunisti a fost, pentru noi, intr-un fel, repetarea dezastrului de la 1762. Si totusi, in vremea noastra, preotii se straduiau sa construiasca biserici, cu voia sau fara voia stapanirii. Foarte straniu, in timp ce in alte parti erau demolate bisericile, in Maramures se construiau unele noi. Maramuresul este un spatiu miraculos, avand sansa ca sa se dezvolte in credinta crestin-ortodoxa foarte de timpuriu. A fost mai izolat si tocmai aceasta l-a ajutat, dupa cum spune si Nicolae Iorga.
- Care sunt principalele indatoriri ale unui preot in zilele noastre?
- Exista in mod deosebit doua datorii ale preotilor: sa pastreze dreapta credinta, cuvantul lui Dumnezeu curat, nefalsificat, ajutandu-i si pe ceilalti sa-l cunoasca. Apoi este grija de a pastra integritatea unitatii Bisericii. Pe Nistru voievozii romani au construit cetati care sa ne delimiteze, sa ne apere de puhoaiele ce veneau din adancurile pustelor, stepelor siberiene. Spre apus nu s-au putut construi cetati, dar au existat nenumarate altare ortodoxe, acestea fiind cetatile care ne-au aparat de instrainare. Am fost de curand peste Tisa, i-am vazut pe crestinii din Slatina; deci, imediat dincolo de granita exista un popor roman de o frumusete sufleteasca iesita din comun. Vorbesc o limba frumoasa, pastreaza datinile, fiindca au fost feriti de asimilare de maica neamului romanesc, de Biserica Ortodoxa.
La noi s-a pastrat cu sfintenie invatatura primara, celelalte confesiuni care s-au departat de aceasta au intotdeauna spre ce indrepta privirea, au la ce se raporta. Biserica Ortodoxa nu are nevoie, pentru a-si justifica existenta, sa falsifice sau sa rastalmaceasca Scriptura, asa cum fac catolicul, protestantul, neoprotestantul. Pastrarea invataturii ortodoxe autentice este in folosul intregului crestinism. Daca si Biserica Ortodoxa ar fi dusa in eroare, atunci n-ar mai ramane nimic pe pamant, decat haosul.
Prima grija a unui preot care conduce o corabie a lui Hristos este sa pastreze cu sfintenie dreapta invatatura. Cu o bucurie extraordinara ca este in acest san autentic al lui Hristos si fara sa priveasca cu aroganta, fara triumfalism, fara mandrie, ci cu smerenie, fara dispret fata de celelalte confesiuni. Toate valorile ce le avem nu sunt meritul nostru, ci al lui Dumnezeu. Triumfalismul este propriu confesiunilor care s-au abatut de la dreapta credinta. Dispretul si mandria il stapanesc numai pe sectar.
- V-am auzit in cateva randuri rostind in fata multimii de credinciosi aceste cuvinte care, se pare, va stau tare la inima: "Dumnezeu este cu noi!"
- "Dumnezeu este cu noi" nu este o expresie, ci o marturisire de credinta. Noi ne declaram crestini, credinciosi. Nu suntem chiar evlaviosi. Insuficienta ne este nu credinta, ci certitudinea prezentei lui Dumnezeu. Cand eram la Cluj, stateam de vorba seara si spuneam: iata, voi va duceti si va culcati pe un pat de spini, iar eu ma culc pe un pat de crini. De ce? Cand te culci, toate gandurile si imaginatia zboara pe toate coclaurile, bune, rele, te chinuiesc. Eu ma duc si ma culc pe un pat de crini, si am certitudinea ca nu sunt singur, ca ochiul lui Dumnezeu priveste pana in adancurile gandurilor mele si mi-e rusine de Dumnezeu sa accept ganduri ticaloase, rautacioase sau de dusmanie.
In Cluj, la miezul noptii, deschideam geamul si stateam cu fata la oras, gandindu-ma la fratii mei, la toti cei ce purtau chip de om, indiferent de credinta sau necredinta lor. in jurul meu traiau 400.000 de oameni. Mii de inimi bateau intr-un ritm, de parca se misca orasul. Simteam cum treptat adorm pasiunile, gandurile lor si Duhul lui Dumnezeu pluteste peste toate. Ma gandeam si la bolnavul care-si da duhul la spital, si la doctorul de la capataiul lui, si la militianul care sta la coltul strazii, si la brutarul care pregatea painea pe maine, si la cel ce statea in beciurile securitatii, si la cei ce erau in cercetari, ma transpuneam in situatia fiecaruia.
Se spune ca in timpul sfintei slujbe, dimineata, la Liturghie, omul traieste mai atent, mai curat; dar pentru pamantul acesta a randuit Dumnezeu ca in fiecare ceas pe glob sa fie Liturghie. in tot timpul se inalta rugaciuni - este un echilibru pe care nu-l realizam traind intr-o societate unde auzim numai urlete si injuraturi. Dar dincolo de acestea exista, clipa de clipa, rugaciunile catre Dumnezeu. Da, asa strigau apasat si repetat tinerii la Cluj in fata Catedralei in zilele Revolutiei: "Dumnezeu este cu noi". Era coplesitor! De unde stiau ei aceasta, daca nu de la Biserica care nu i-a abandonat in nici o vreme?
- Cum vedeti implicarea intelectualilor in viata Bisericii?
- Intelectualul ar trebui sa fie un om cu buna invatatura. Un om intelept, care sa poata face mai corect decat oricine deosebirea intre bine si rau, pentru el, personal, si pentru societate. Este obligatia constiintei lui profunde sa fie un factor de echilibru, de moralitate. Cand judeci un om simplu pentru un pacat ii dai o pedeapsa mai usoara, pe cand unui om invatat pedeapsa ii este mai grava, deoarece si responsabilitatea sa este mai mare. Un intelectual nascut intr-o societate crestina, care a fost botezat, cununat, care nu concepe sa fie inmormantat ca un animal, fara asistenta Bisericii, ar trebui sa fie in societate un model. Inima, caracterul, personalitatea sa ca intelectual sa fie stalp de lumina - si nu spun prea mult. Ca sa ajungi aici, trebuie sa-L cauti pe Hristos.
Este greu sa fii om, sa rezisti tentatiilor si patimilor cand n-ai nici un fel de sprijin religios. O morala fara religie nu exista. Morala are doua suporturi: pistolul Securitatii, asta-i morala proletara, sub amenintarea pistolului Securitatii, si este morala crestina. Un om religios nu din frica de Dumnezeu traieste viata corect, ci din respect si din iubire fata de El. imi este mila de unii intelectuali carora li s-a imprimat in suflet indoiala, nu necredinta, caci nu exista om ateu. Nici cel ce se declara liber-cugetator! Este un moft! Nici el nu crede asa ceva! Este si orgoliul acesta omenesc, deseori: crezi ca-i mai elegant sa te declari liber-cugetator. Nu este elegant deloc, sau este foarte elegant, daca vrei. A fi liber-cugetator inseamna a fi liber sa gandesti drept, nu ca un hot, a avea o cugetare sanatoasa, de care sa te folosesti liber. O ratiune sanatoasa este intotdeauna cheia spre Dumnezeu.
- Care sunt categoriile cele mai napastuite in vremea noastra si catre care ar trebui indreptata, cu precadere, atentia milostivirii noastre?
- Mereu ni se spune "sa va fie mila de batrani, copii, bolnavi", dar n-am pomenit pana acum sa se spuna "sa va fie mila de tineri". Ei sunt o categorie foarte chinuita astazi. In primul rand fata de copii avem obligatia sa le dam dreptul sa se nasca, dreptul la viata. Apoi trebuie sa organizam societatea intr-un fel sau altul, astfel incat sa le dam speranta tinerilor. Ma uit la ei cand merg prin sate si-i vad ca pe niste oi ratacite, au facut scoala si nu mai stiu ce sa faca cu ea, au imbracat haina de orasean si acum nu pot sa imbrace hainele de taran. Trebuie sa le redam speranta in viitor.
Viata omului se imparte in trei etape: copilaria, tineretea impreuna cu barbatia si batranetea. Lumea, desi aceeasi, este vazuta de fiecare data in alte culori, sufletul o reflecta diferit, in copilarie - pentru mine este un spatiu de basm - nu uiti niciodata sarbatorile, frumusetea lor. Copilul devine apoi barbat cu responsabilitati, traieste cu demnitate, are o maretie in imparatia sa, care este gospodaria lui, casa lui, sotia lui, copiii lui. Traieste plenar viata, dar nu incantat de ea, ci incarcat de obligatii. Si traieste toata dulceata realizarilor lui. Vine batranetea, care e un amurg stralucit.
Totdeauna mi-au fost dragi zilele de toamna, de iarna, amurgul, care are un farmec aparte. Si batranetea are un farmec al ei: ai posibilitatea ca, din capatul drumului, sa privesti fericit spre barbatie si copilarie. Exista si cazuri nefericite, in care batranetea e un chin, daca omul a avut o viata netrebnica si n-a tinut cont de poruncile lui Dumnezeu. Este insa stralucitor amurgul vietii. De ce? Acum se simte ca s-a apropiat usa. Ce-i dincolo de usa? Te asteapta o lume misterioasa, miraculoasa si reala. Te asteapta stramosii, prietenii care au plecat, sfintii, ingerii, Hristos, Dumnezeu. Este momentul cand omul, dupa o lunga si obositoare calatorie, se apropie de casa, unde stie ca-l asteapta Dumnezeu cu bratele deschise, Tatal, cetele ingeresti bucurandu-se ca "mort a fost si a inviat". Viata noastra trece de la moarte la viata.
- Va rog sa pomeniti de unul din lucrurile minunate, aparte si semnificative care vi s-au intamplat.
- Cand a disparut Biserica Enei este putin spus ca m-a durut. Am avut o mare evlavie pentru aceasta biserica, fiindca am trait acolo un moment extraordinar. Eram odata la Bucuresti, inainte de 1970, si, intr-o dimineata, am mers sa intru in biserica, si am vazut in pridvor, iesind dinauntru, o fiinta cum in viata mea ceva mai luminos, mai frumos si mai scump n-am vazut. Si am ramas cu impresia ca n-a putut fi decat inger. A trecut pe langa mine si a plecat. De atunci am ramas foarte atasat cu inima de Biserica Enei.
Costion Nicolescu
