La 20 noiembrie 2009, poetul si prozatorul MIHAI MUNTEANU ar fi implinit 79 de ani. Nu a fost sa fie asa, marele poet s-a grabit in drumul sau spre eternitate si la 19 mai a.c. a lasat in urma sa o vasta opera, cea mai mare parte nefiindu-i publicata.

In dorinta noastra de a-i pastra vie memoria si a contribui la o cinstire demna a personalitatii lui Mihai Munteanu, in demersul nostru, redam mai jos gindurile celui mai bun prieten pe care l-a avut, scriitorul VASILE FETESCU: "Pe Mihai Munteanu l-am cunoscut in toamna anului 1942 la concursul de admitere la Scoala Normala "Alexandru Vlahuta" din Sendriceni.

Eram niste copii slabuti, neimpliniti trupeste, aspiranti la profesia de invatatori, proveniti din familii de tarani impovarati de nevoi, care trudeau din greu pe putinul pamant pe care il aveau. Intretinerea unui copil intr-o scoala secundara timp de opt ani era o incercare temerara pentru o familie care isi asigura traiul din munca pamantului.

Sansa noastra a fost, "isi amintea la deplina maturitate Mihai Munteanu", ca in urma probelor de examen am fost admisi ca bursieri, ambii cu aceeasi medie, a treia in ordine descrescatoare. Cei opt ani de scoala si de trai in internatul cu conditii precare ne-au apropiat sufleteste, ne-au infratit pentru tot restul vietii.

Inca din primii ani de elev normalist, Mihai Munteanu a indragit lectura. Era un cititor pasionat si, in taina, incepuse sa cocheteze cu creatia poetica. Interiorizat, sensibil, de cele mai multe ori absent la ceea ce se petrecea in jurul lui, folosea orice prilej pentru a se intovarasi cu cartea, cu lirica indeosebi. Noi, colegii, nu ne dadeam seama ca in mijlocul nostru germina personalitatea unui viitor poet, a unui scriitor implinit.

Acum, cand reconstitui drumul prieteniei si al colaborarii noastre in domeniul scrisului literar, mi se intareste convingerea ca Mihai Munteanu s-a contopit cu poezia pentru ca el s-a nascut cu ea. Poezia este aceea care l-a descoperit, l-a captivat si l-a instapanit pentru toata viata. Intreaga existenta a lui Mihai Munteanu a fost inchinata scrisului. Cele 17 volume de poezie si de proza, si alte cateva care isi asteptau randul, evidentiaza chemarea si harul lui pentru arta cuvantului. In scrierile sale poetul evoca adesea teiul falnic ce-i domina ograda si care a fost martorul bucuriilor si al intristarilor ce s-au petrecut in preajma lui.

Sub coroana larga si umbroasa a teiului, la masa rustica improvizata, se desfasurau suetele literare ale poetului cu vizitatorii, intotdeauna bine primiti.

Cand floarea teiului, puternic parfumata, atingea stadiul optim de maturizare, pe care poetul il aprecia fara gres, culegerea ei era transformata intr-un adevarat ceremonial sarbatoresc la care erau invitati si prietenii. Un ceai cu floare de tei, conservata dupa un tipic anume, cu zahar cat mai putin si cu aroma din belsug, era un adevarat deliciu pentru amicul meu.

Vizitele pe care i le faceam erau prilejuri de bucurie si de tihna sufleteasca pentru amandoi. I se lumina fata si i se unduia glasul cand povestea despre oaspetii care i-au calcat in batatura si i-au onorat casa ospitaliera. Si nu erau putine persoanele care veneau sa-l vada si sa se intretina, macar cateva ore, cu poetul. Unii prieteni, printre care ma numar, adastau in casa incapatoare si in curtea inundata de verdeata chiar mai multe zile. Erau reconfortante si spiritualizate dialogurile directe, telefonice sau prin corespondenta.

Mihai Munteanu avea un adevarat cult pentru pastrarea hartiilor: manuscrise, scrisori, fise, insemnari, file de jurnal, fotografii, colec tii de ziare si reviste. Pentru procurarea cartilor si pentru editarea propriilor volume nu facea economii. Frumoasa si bogata biblioteca pe care si-a alcatuit-o ca pe un edificiu cultural de-a lungul intregii vieti il defineste ca intelectual rasat si ca tezaurizator de valori spirituale.

Citea si adnota cu pasiunea insetatului de cultura si impartea cu darnicie intelepciunea izvorata din preaplinul spiritului sau patrunzator si creator, din bogatia sa sufleteasca. Cei ce au avut fericitul prilej de a-l contacta si de a sta de vorba cu el nu il vor uita niciodata.

Disparitia lui intempestiva a lasat un gol imens in sufletele celor care l-au cunoscut, l-au pretuit si l-au iubit. Ca cetatean de onoare al Cordarenilor, ca poet si prozator cu o bogata si valoroasa opera, ca dascal care a slujit invatamantul intreaga perioada activa a vietii sale, s-ar cuveni sa i se cinsteasca memoria.

Ma gandesc la atribuirea numelui sau Caminului cultural din localitate, fixarea unei placi comemorative pe fatada casei in care a trait si a creat, editarea urmatoarelor volume din jurnalul sau, preluarea de catre Arhivele judetene si crearea unui fond arhivistic Mihai Munteanu cu toate documentele ramase etc.

Cu sufletul indoliat, te incredintez, prietene Mihai, ca nu te voi uita niciodata, iar chipul si spiritul sau le voi pastra in memoria afectiva ca pe cele mai pretioase odoare".

www.luceafarul.net