Iată faptele. OraÅŸul KuibîÅŸev (astăzi Samara), strada Cikalov nr. 84, 31 decembrie 1955. O petrecere de Revelion care s-a preschimbat într-o isterie de masă, potrivit oficialităţilor, sau într-o mare minune, potrivit credincioÅŸilor ÅŸi locuitorilor de acolo.
O muncitoare de la fabrica de Å£evi din localitate, Zoia Karnauhova, fusese invitată în casa Klavdiei Petrovna Bolonkina de către fiul acesteia, împreună cu un grup de prieteni. Klavdia, o femeie credincioasă, dezaprobând această petrecere din timpul Postului Crăciunului[1], a plecat de acasă, iar tinerii au rămas singuri.
Zoia îÅŸi aÅŸtepta iubitul, un băiat pe nume Nikolai, care însă întârzia să apară. După ceva vreme, tinerii au poftit-o pe Zoia la dans: "Hai, lasă-l pe Nikolai, vino alături de noi!". Încinsă de atmosferă, supărată ÅŸi fără să se gândească prea mult, ea a zis: "Bine! Atunci, dacă nu-l am pe Nikolai al meu, o să dansez cu Nikolai CiudotvoreÅ£ (Nicolae Făcătorul-de-minuni)!" – ÅŸi, apucând o icoană a Sfântului Nicolae dintr-un colÅ£ al camerei, a strâns-o la piept ÅŸi a început să danseze cu ea. DeÅŸi neduÅŸi pe la biserică, ceilalÅ£i oaspeÅ£i i-au spus: "Mai bine pune-o la loc! Cu aÅŸa ceva nu se glumeÅŸte!". Zoia, însă, le-a strigat: "Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!", ÅŸi a mai făcut niÅŸte paÅŸi de dans prin cameră, cu icoana în braÅ£e. Câteva clipe mai târziu, s-a auzit deodată un zgomot înfricoşător ÅŸi a strălucit o lumină orbitoare, ca de fulger. ÎngroziÅ£i, petrecăreÅ£ii s-au apropiat temător de Zoia, doar ca să descopere că fata pur ÅŸi simplu împietrise, ca ÅŸi cum ar fi prins rădăcini în acel loc! A fost cu neputinţă să o miÅŸte sau să îi ia icoana din braÅ£e, care parcă se lipise de ea. Albă precum marmura, Zoia nu dădea nici un semn vizibil de viaţă, în afara bătăilor foarte slabe ale inimii.
Prietenii au chemat o ambulanţă, din al cărei echipaj făcea parte medicul de urgenţă Anna Pavlovna KalaÅŸnikova, care a încercat să o resusciteze pe fată. Sora doctoriÅ£ei, Nina, îÅŸi aminteÅŸte: "Anna a ajuns acasă foarte tulburată. DeÅŸi miliÅ£ia o pusese să dea o declaraÅ£ie prin care se angaja să păstreze tăcerea asupra celor întâmplate, ea mi-a povestit cum încercase să-i facă Zoiei injecÅ£ii, însă a fost imposibil! Era ca ÅŸi cum trupul Zoiei ar fi fost de piatră – ácele seringii nu intrau în piele, ci se rupeau. "Stăteam în faÅ£a unei fete împietrite cu o icoană în braÅ£e, care era parcă pironită de podea", mi-a zis Anna. Oamenii ziceau că o pedepsise Dumnezeu. Tot oraÅŸul vorbea despre acest eveniment".
Vestea celor întâmplate a depăşit în scurtă vreme graniÅ£ele Samarei. RuÅŸinate, autorităţile locale ÅŸi de partid au trebuit să recunoască că nu pot explica "ÅŸtiinÅ£ific" evenimentul ÅŸi starea în care se afla Zoia. La casă a fost trimis un echipaj de miliÅ£ieni pentru a interzice accesul vizitatorilor, ce se înmulÅ£iseră – pe 2 ianuarie, străzile din jur gemeau de mii de oameni, care au supranumit-o pe fată "Zoia de piatră". A apărut un articol despre acest caz ciudat chiar ÅŸi în presa vremii, în gazeta "Voljskaia Kommuna" din 24 ianuarie 1956. Se spune că fata scotea în răstimpuri niÅŸte Å£ipete înfricoşătoare, care i-au făcut pe miliÅ£ienii ce păzeau casa, în schimburi de câte opt ore, să încărunÅ£ească de spaimă.
De la Moscova au venit niÅŸte profesori pentru a investiga fenomenul, însă n-au putut oferi până la urmă nici o explicaÅ£ie, deÅŸi iniÅ£ial s-a lansat supoziÅ£ia că a fost o formă necunoscută de tetanos. Însă explicaÅ£ia nu stă în picioare, deoarece în cazul acestei boli nu există o astfel de rigidizare a pielii încât medicii să nu poată face injecÅ£ii bolnavului; în al doilea rând, Zoia nu a putut fi nici măcar deplasată din casă; în plus, ea a stat în picioare mult mai mult decât ar putea îndura un om obiÅŸnuit; ÅŸi, în al treilea rând, o simplă boală nu îl întoarce pe un ateu la Dumnezeu.
DeÅŸi propaganda antireligioasă a fost intensificată, n-a dat rezultate semnificative. Responsabilul regional cu ateismul raporta la sfârÅŸitul anului 1956 că "zvonurile despre fata de piatră s-au răspândit ÅŸi în afara raionului, iar sentimentul religios în rândul populaÅ£iei este în continuă creÅŸtere. Oamenii au început să Å£ină posturile ÅŸi să nu mai frecventeze manifestările organizate de autorităţi în perioada PaÅŸtilor". Pe străzile din KuibîÅŸev au apărut agitatori ai Komsomolului, care pretindeau că au intrat în casa de pe strada Cikalov, dar n-au văzut nimic acolo. Însă toate aceste acÅ£iuni n-au făcut până la urmă decât să toarne gaz pe foc ÅŸi să-i pună pe gânduri chiar ÅŸi pe cei ce nu credeau în minuni, făcându-i să se întrebe dacă nu cumva era un sâmbure de adevăr în toată povestea.
Până la urmă, autorităţile au îngăduit câtorva clerici să vină la fată, pentru a face ceva. Unul dintre aceÅŸtia a fost ieromonahul Serafim (Poloz) de la Sihăstria Glinsk. Acesta era un părinte înduhovnicit ÅŸi mare nevoitor; el a săvârÅŸit o sfeÅŸtanie în casă ÅŸi a sfinÅ£it icoana. Apoi a zis: "Acum trebuie să aÅŸteptăm vreun semn la PaÅŸti! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârÅŸitul lumii!", arătând prin cuvintele acestea credinÅ£a lui adâncă într-o minune. Autorităţile au încercat după aceea să-l silească pe părintele Serafim să le spună oamenilor că nu ÅŸtie nimic despre cele întâmplate. El însă a refuzat, aÅŸa că i s-a organizat în scurtă vreme un proces ÅŸi a fost trimis în lagăr. I s-a mai permis accesul ÅŸi Mitropolitului Nicolae, care a citit Paraclisul Sfântului Nicolae ÅŸi a zis: "Să aÅŸteptăm o nouă minune la PaÅŸti!", repetând vorbele evlaviosului ieromonah Serafim. A fost înÅŸtiinÅ£at ÅŸi Patriarhul Alexie I de toate cele întâmplate ÅŸi a fost rugat să facă rugăciuni pentru însănătoÅŸirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: "Cel ce a pedepsit-o, acela o va ÅŸi milui!".
Cu o zi înainte de ajunul praznicului Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de miliÅ£ienii care o păzeau pe Zoia s-a apropiat un bătrân cu barbă, care i-a rugat să-l lase s-o vadă pe fată. AceÅŸtia au refuzat. Bătrânul a venit ÅŸi în ziua următoare, dar nici atunci nu i s-a dat voie. A treia oară, de Bunavestire, paznicul a lipsit pentru câteva clipe, ÅŸi bătrânul a intrat în casă. Straja l-a auzit întrebându-o pe Zoia cu blândeÅ£e: "AÅŸadar, ai obosit de atâta stat în picioare?". MiliÅ£ianul a intrat după el în casă, dar n-a mai găsit pe nimeni.
Åži iată că pe 23 aprilie, în ziua de PaÅŸti – după aproape patru luni fără mâncare sau apă, trupul Zoiei a revenit la viaţă! Fata striga ÅŸi plângea fără încetare: "Lumea moare din pricina păcatelor! RugaÅ£i-vă, aveÅ£i credinţă!". A fost întrebată cine fusese bătrânul vizitator care dispăruse misterios, iar Zoia a arătat spre icoana Sfântului Nicolae. Le-a mai spus ÅŸi pentru ce Å£ipa uneori atât de înfricoşător: "E groaznic! Arde pământul! RugaÅ£i-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaÅ£i-vă!". Au mai întrebat-o ÅŸi cum a izbutit să trăiască atâta timp, cine i-a dat de mâncare, iar ea a răspuns: "Porumbeii! Porumbeii m-au hrănit!" De aici s-a văzut că a primit milă ÅŸi iertare de la Dumnezeu. Domnul a vădit iertarea păcatelor Zoiei ÅŸi prin venirea Sfântului Nicolae Făcătorul-de-minuni.
Din nefericire, despre cele ce s-au petrecut mai apoi cu Zoia nu se mai ÅŸtie nimic sigur, din pricina autorităţilor comuniste, care au încercat să muÅŸamalizeze întreaga poveste. Unii spun că, după trei zile de la revenirea la viaţă, fata a trecut la Domnul, alÅ£ii că a fost închisă într-un ospiciu de nebuni, unde a murit, iar alÅ£ii că a intrat într-o mănăstire ÅŸi a fost îngropată în ascuns undeva la Lavra Sfintei Treimi – Serghiev Posad.
PuÅ£ine s-au schimbat astăzi, după jumătate de veac, pe strada Cikalova. Despre întâmplările din 1956 mai mărturiseÅŸte doar fosta staÅ£ie de autobuz de lângă casa cu numărul 84, desfiinÅ£ată în acea perioadă, în încercarea de a opri afluxul de oameni. Săptămânal vin acum pelerini de pretutindeni – din Moscova, Krasnodar, Novosbirsk, Kiev, Odessa, Minsk, Riga, Munchen, Helsinki, Vladivostok. Eparhia Samarei plănuieÅŸte să construiască acolo un paraclis.
În 2009 s-a realizat un film, intitulat "Ciudo" ("Minunea"), regizat de Aleksandr ProÅŸkin, care încearcă să reproducă pe această cale cele întâmplate.
Prin această minune s-a vădit adevărul vorbelor Apostolului: "Nu vă amăgiÅ£i: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va ÅŸi secera" (Gal. 6:7). Nu este nici o îndoială despre realitatea celor întâmplate: cu adevărat, o fată a împietrit. Există declaraÅ£ii ale martorilor oculari, unii încă în viaţă, precum ÅŸi documente ale întrunirilor Partidului Comunist de la acea vreme. Mii de oameni au crezut că există Dumnezeu ÅŸi ÅŸi-au arătat credinÅ£a, s-au botezat ÅŸi au trăit creÅŸtineÅŸte. Din toate acestea se vede limpede că a fost o minune din iconomie dumnezeiască, spre întărirea credinÅ£ei în acea vreme de prigoană a Bisericii. Sfântul Duh a Å£inut-o pe Zoia în viaţă vreme de patru luni pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului ÅŸi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaÅ£a cea veÅŸnică – după cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă)
(Radu Hagiu, Articol apărut în numărul 16 din Familia Ortodoxă)
[1] În Rusia, NaÅŸterea Domnului se prăznuieÅŸte pe 25 decembrie după calendarul vechi, adică 7 ianuarie pe stil nou – Anul Nou civil cade astfel în mijlocul Postului.
