Vineri după masă la ora şase am fost invitat la ziua lui. Împlinea treizeci şi şase de ani şi mai bine de unsprezece de când era orb. Am fost puţin încurcat – nu ştiam ce s-ar fi căzut să-i duc, ce dar aş fi putut să-i fac lui Călin orbul. Să-i duc ceva convenţional era afară din discuţie; să-i duc ceva special – cum s-ar spune: pentru orbi – nu voiam nici în ruptul capului. După ce am cumpănit, i-am cumpărat o cămaşă albă – chinezească, adică dintre cele mai bune din vremea aceea.
Am întârziat atât cât se cere pentru un astfel de eveniment. Era multă lume şi de toate felurile. Pe Călin nu l-a interesat nici un cadou. Le-a luat, a mulţumit şi le-a pus pe scaun lângă masă – cu o siguranţă care te făcea să te îndoieşti că era orb.
La un moment dat s-a apropiat de mine: "Te rog, ajută-mă să trec şnurul prin cruciuliţa asta de lemn", şi mi-a întins o cruciuliţă şi un şnur de piele. În timp ce-i puneam şnurul, a rostit oarecum copilăreşte: "Ştii, mi-am cumpărat de ziua mea, de la Biserica Enei, o cruciuliţă – n-aveau cu tot cu şnur". Mi-a fost tare ruşine şi tare greu să accept că nu mă gândisem la asta. Apoi m-a rugat să merg cu el în camera alăturată şi să-l ajut să-şi pună "cămaşa albă". Am tăcut – m-am întrebat în primul moment de unde ştie că e albă; apoi m-am gândit că probabil de la mine. Îl ajutam să se schimbe - a început să povestească: "Prima dată când m-am spovedit, Părintele m-a ţinut câteva ore – vreo trei-patru. Când m-am ridicat în picioare de sub patrafir, am trăit într-o clipă cât nu trăisem toată viaţa până atunci. Am început să plâng. Tare. Atât de tare, încât cei din jur au fost foarte impresionaţi de "trăirea" mea creştină. Ei nu ştiau că eu îmi plângeam de milă. Când Părintele a ridicat patrafirul de pe capul meu, mi-a apărut în faţă o siluetă care se tot apropia. Cu cât era mai aproape, cu atât parcă îmi creştea oroarea. Totul s-a petrecut cu o viteză pe care eu nu o cunoşteam decât din teorie: instantaneu – nu ştiam, nu bănuiam că poate fi trăită. Cel care se apropia semăna cu mine, cel pe care îl ştiam din oglindă. Doar că nu puteam fi eu, fiindcă acel pe care îl vedeam era şchiop şi ciung – pur şi simplu nu avea mâini. Avea o burtă atât de mare, încât trebuia să sară în piciorul pe care-l mai avea, mergând cu spatele şi în felul ăsta reuşea să-şi tragă pântecele după el. Faţa îi era buhăită şi foarte verde iar ochii abia i se zăreau sub cearcănele şi umflăturile feţei. În clipa în care am înţeles că sunt eu, am izbucnit în plâns. Nu era nici o trăire mistică – după cum m-am străduit să îi conving pe cei din jur, mai târziu. Nici eu nu înţelegeam ce se petrece, dar era atât de real şi de aproape totul, încât tot ceea ce ştiam eu despre trăirea mistică nu putea avea nici o legătură cu ceea ce mi se petrecea în acele secunde. De fapt, era pur şi simplu o luare de contact cu realitatea mea. Eram eu. Eu.
Am înţeles că mă vedeam pe mine însumi în oglinda mărturisirii. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi astăzi îi mulţumesc pentru nemeritata iubire pe care El a arătat-o pentru mine. I-am mulţumit pentru că m-a ajutat să schimb oglinzile: să renunţ la oglindirea chipului şi să mă văd în oglinda mărturisirii. Aşa cum eram şi cum sunt eu, în realitate. Şi m-am rugat şi mă rog lui Hristos, în fiecare clipă, nu ca să-i dea sufletului meu piciorul şi nici pentru mâinile amândouă. Doar dreapta; sufletului meu îi trebuie dreapta - neapărat. Şi dacă s-ar putea să văd mai mult cu ochii sufletului. Măcar puţin. Doamne miluieşte". A urmat un moment de tăcere, după care m-a rugat să îi scot crucea pe deasupra cămăşii – "e albă, nu?", a întrebat zâmbind, oarecum retoric. "Da, e albă", i-am răspuns ca în vis. Cu un gest simplu, şi-a tras de mâneci în jos, ca şi cum ar fi fost preocupat de cum îi cade cămaşa. A zâmbit şi mi-a spus: "Nu-i ciudat că acum, stând aici cu tine, îmi pasă de haine? Nu-i ciudat că oamenii sunt atât de interesaţi să se oglindească, să se uite la ei înşişi, la hainele lor, în oglindă – la cum le cad hainele, la cum arată?". "Nu mi se pare ciudat", i-am răspuns.
N-am aşteptat până la tort – dacă a fost un tort -, de fapt n-am mai aşteptat deloc. M-am scuzat, i-am mulţumit, l-am îmbrăţişat şi i-am urat toate cele bune şi convenţionale. Apoi, am coborât şi am ieşit în bulevard cu gândul la oglinda mărturisirii şi la mare – şi de neînţeles pentru mintea omenească – mila lui Dumnezeu.
Şi parcă îmi doream să fiu şi eu orb.
(scris de Mugur Vasiliu, "Prima izbândă: oglindirea mărturisirii")
