În Anul omagial al îngrijirii bolnavilor, cinstim în mod deosebit acele persoane ori instituții ce se îngrijesc de sănătatea trupească și sufletească a semenilor. În acest context, în materialul de față vă propun să ne reamintim de un caz paradigmatic: modul cum una din surorile lui Eminescu, Harieta, l-a îngrijit pe poet în ultimii ani de viață. Pe la mijlocul lui octombrie din nefastul an 1889, Harieta avea să urmeze drumul celebrului său frate, fiind înmormântată în cimitirul din urbea Botoșa­nilor, uitată aproape de toți, dar nu și de Părintele luminilor, de la Care vine toată darea cea bună și tot darul desăvârșit.

CITEȘTE ȘI: "Oglinda cu tagma, piesă unicat în colecțiile arheologice ale Muzeului Județean Bo..."

Din însemnările vremii aflăm că în 1854 Raluca Eminovici l-a născut pe al nouălea copil al familiei, o fetiță, botezată Harieta (în unele înscrisuri apare numele de Henrieta sau Enrieta). Aceasta a purtat crucea sufe­rinței încă de la naștere, având o deficiență locomotoare. Eminescu o caracteriza astfel: „Mai am o soră, un geniu, în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I și cu o înțelep­ciune naturală cum rar întâlnești. Dar ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplexie”. G Călinescu, din spusele contemporanilor, a reușit să-i facă un portret sumar: „Era o femeie de o deșteptăciune naturală, deși învățase singură să scrie, cu o curiozitate de a cunoaște, ce-i da o umbră de ușoară scrinteală, pesimistă și ea în felul ei”.

După alte informații, Harieta și-ar fi căpătat infirmitatea pe la vârsta de 5 ani. Cert este că tatăl suferindei fete, căminarul Gheorghe Eminovici, a căutat felurite soluții și modalități de vindecare a copilei, trimițând-o în diverse stațiuni de tratament cu speranța că își va putea recăpăta funcția locomotorie. Tot în acest sens, zbuciumatul părinte a dispus confec­ționarea unor dispozitive rudimentare, numite de G. Călinescu „niște mașinării” în greutate „de 5 oca de fier” (aprox. 6,5 kg la fiecare picior); deși atârnau greu, fixându-se cu anevoie la picioare, doar astfel Harieta se putea deplasa, destul de încet și nu întotdeauna eficient. Cum „protezele” se scoteau seara, sora poetului se vedea nevoită să se târască adesea în coate și în genunchi de la patul ei la cel al fratelui suferind, din cealaltă cameră a casei, când bolnavul o striga noaptea, din pricina durerilor devenite insuportabile.

Rolul Harietei în viața lui Eminescu a fost unul foarte important, îndeosebi după 1887. Raluca, mama poetului, murise încă din 1877. Tatăl, Gheorghe Eminovici, se stinsese și el în 1884. Externat din sanatoriul de la Mănăstirea Neamț - în fapt, fostă bolniță a mănăstirii, etatizată și transformată în ospiciu pentru alienați, administrat de Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, după legea secularizării averilor mănăsti­rești din 1863 -, Eminescu nu avea unde să meargă. Ceilalți frați și surori aflați încă în viață își aveau fiecare rostul lor și nu mai locuiau în Botoșani.

Deși prietenii l-au rugat să se îndrepte către Iași, poetul a luat trenul din Pașcani spre Botoșani, acolo unde îl aștepta Harieta, care l-a primit cu bucurie, deși locuia cu chirie într-o căsuță modestă, cu două camere, lângă Biserica „Sfântul Nicolae”, astăzi strada Puşkin nr. 8.

Scrisorile Harietei, adresate cu precădere prietenei sale din Iași, Cornelia Emilian, redau în parte suferința nefericelui poet, dar și a celei care își cheltuise toate rezervele financiare pentru a curma, măcar relativ, suferința fratelui Mihai. Iată ce spunea într-o misivă din iunie 1887: „În intervalul de 21 de zile n-a vorbit nimic; de trei zile, însă, articulează un cuvânt. Azi pentru prima dată a putut mânca puțină carne, având figura mai veselă, surâde și chiar recunoaște”. Zile și nopți de-a rândul, jertfelnica soră l-a vegheat pe poet, respectând cu strictețe recomandările și tratamentul medicilor curanți din Botoșani care-l consultaseră.

Lunile următoare nu s-au arătat defel ușoare, căci Harieta, așa oloagă cum era, luându-și în serios rolul de îngrijitor, de „înger păzitor” al lui Eminescu, l-a însoțit pentru câteva zile de tratament în stațiunea Lacu Sărat, iar pe la finele lui iulie se afla cu el în urbea ieșeană pentru niște investigații amănunțite, fiind consultat de medicii Filipescu, Otremba, Rieler, Botez și Negel, ultimii trei profesori la Facultatea de Medicină din Iași. Aceștia i-au recomandat suferindului să urmeze o cură de tratament la Viena și la Hall, în Austria.

În dimineața zilei de 15 iulie 1887, Eminescu, însoțit de doctorul Grigore Focșa, pleca spre Viena. Harieta l-a condus până la Verești și-i scria amicei sale: „Pe la Pașcani lui Mihai i-a venit o mare slăbiciune, de m-am speriat cumplit. La Verești ne-am despărțit. Nu sunt în stare a vă descrie impresia lui și a mea fără s-o putem exprima. Eu am avut curajul a-l mângâia pe frunte, așa cum mi-a dictat în momentul acela sufletul”.

La 30 august, poetul a revenit în Botoșani, iar Harieta, din nou, și-a luat în serios rolul de infirmieră, supervizată de medicul botoșănean Isac, care-i dăduse speranțe de refacere completă a fratelui, mai ales după episodul violent al ulcerului varicos ce a umplut de răni picioarele bolnavului.

Scrisorile de la Botoșani către amica ei ie­șeancă cuprind multe informații despre starea lui Eminescu, transformând-o, totodată, pe suferinda lui soră într-un cronicar fidel al afecțiu­nilor acestuia. Un răvaș din 26 noiembrie 1887 conține chiar un succint program de tratament urmat de pacient: hapuri de fier, de trei ori pe zi; băi cu mușețel, fără pucioasă, o dată pe săptămână; lapte crud, 3 oca pe zi de băut; plimbare două ore pe zi.

Într-o altă scrisoare, scrisă Corneliei Emilian, chiar când poetul împlinise 38 de ani, 15 ianuarie 1888, Harieta dădea semne de boală și slăbiciune după aproape un an de când îl îngrijea pe fratele ei: „Trăiesc, încă rezemată de perini, tușesc, am bătaie de inimă, insomnie și slăbiciune totală”. În această situație, Eminescu, întremat fizic, a îngrijit-o cu aceeași devoțiune pe sora sa, înspăi­mântat că ar putea-o pierde: „Se vede că Dumnezeu și-a adus aminte că suntem pe lume, de vreme ce l-a făcut sănătos pe Mihai ca să mă poată îngriji ca o mamă”.

Primăvara lui 1888 vine cu o stare de sănătate îmbunătățită a Harietei, iar Mihai, pus și el pe picioare, primește vizita Veronicăi Micle, care-i cere s-o urmeze la București. Harieta și-a mai văzut fratele în octombrie, același an, parcurgând destul de anevoios drumul cu trenul de la Botoșani la București. A fost ultima întrevedere dintre cei doi, căci poetul s-a îmbolnăvit din nou și, anul următor, în 15 iunie, și-a început călătoria spre Veșnicie. Harieta nu a putut merge la înhumarea lui, făcută în mare grabă: Eminescu a murit joi, 15 iunie, iar sâmbătă, 17 iunie, l-au și înmormântat.

Singură, sărăcită și neajutorată, Harieta s-a stins încet, încât, la patru luni după moartea lui Mihai Eminescu, s-a adăugat și ea strămoșilor, fiind înmormântată în cimitirul Eternitatea din Botoșani. Deși infirmă, cu posibilități financiare reduse, dragostea cu care și-a îngrijit fratele a făcut-o pe Harieta modelul omului jertfelnic, darnic și iubitor de semeni, care a împlinit cu multă devoțiune cuvintele Cuvântului dumnezeiesc: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi, pentru frații săi, pentru semenii săi. Imaginea unei femei infirme care se târa în genunchi și în coate până la patul fratelui bolnav, ca să-i aline suferința, este, cred, prototipul creștinului autentic, care poartă crucea cu cel bolnav, arătând că Dumnezeu împrumută adesea trupul și voința noastră pentru a-i ajuta pe cei aflați în suferință.

Un articol de Arhim. Mihail Daniliuc – Ziarul Lumina