A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella.
Între anii 1888-1894, studiază la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi pe Robert Fuchs (compoziţie). La vârsta de 8 ani debuzează ca violinist. Presa vieneză l-a numit "un Mozart român".
După absolvirea Conservatorului din Viena, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). Printre colegii săi de la Paris se numără Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs.
Debutul său componisitic în condiţii excepţionale, datorat în parte protectoarei sale Elena Bibescu, are loc pe 6 februarie 1898, la Concertele Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1.
În acelaşi an, muzicianul în vârstă de 17 ani începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), este deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române, op. 11(1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9(1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris. Întreprinde turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie fondat de el cu scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris, precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte piesele laureate.
După război, maestrul continuă seria turneelor atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean a dirijat, începând din 1923, orchestre prestigioase, printre care Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra, Chicago Symphony.
Activitatea sa de pedagog capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu. "Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe." (Yehudi Menuhin)
În 1936, pe 13 martie, a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde se distinge printr-o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă Cantacuzino) , pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România.
Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.
George Enescu se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi este înmormântat la Père Lachaise din Paris. (georgeenescu.ro)
VIDEO: "ENESCU - La răspântie de vremi"
Coproducţie a Editurii Video (România) şi Label Image Production – SACEM (Franţa), documentarul "Enescu – la răspântie de vremi" este realizat de Nicolae Mărgineanu (regizor) şi Ada Brumaru (scenarist şi narator). Filmul prezintă viaţa şi opera lui George Enescu de la perioada studiilor din Viena (1888 – 1894) până la exilul său la Paris, odată cu instaurarea dictaturii comuniste în România. Producţia a obţinut premiul Fundaţiei Jora (1996) şi premiul UCIN pentru regie şi montaj (1996) şi a fost realizat cu sprijinul Muzeului Naţional "George Enescu" din Bucureşti şi Societăţii Internaţionale "George Enescu".
