Ziua de poimâine ar trebui să fie doar una a bucuriei pentru că se încheie cu un concert mare un an excelent pentru formația noastră. Nu este însă așa pentru simplul fapt că ar trebui să fii nebun să nu observi ce se întâmplă în jurul tău și să continui să fii exuberant. Am muncit enorm în ultima lună conectat la o producție mai ambițioasă decât ne putem permite astfel că ultimele întâmplări de la Pungești și mai apoi marțea neagră a Parlamentului României (mă întreb ce rost mai are p-ul majusculă) au ajuns la mine trunchiate, bucăți de indignare de la cunoscuți sau din presă, ca niște junghiuri în stomac pe care te forțezi să le ignori pentru că ai o treabă de dus până la capăt. Nu poate să existe bucurie într-o țară în care dacă vrei să trăiești decent trebuie să te izolezi pe propria insulă.
Cunosc mulți oameni care și-au creat insule de supraviețuire izolându-se de o Românie care i-a exasperat. Ce n-au luat în calcul este că România exasperantă, România corupților, a baronilor, a clanurilor mafiote, a ignoranților, România maselor de votanți orbi se umflă pe zi ce trece și va înghiți toate insulele celor care au căutat salvarea în izolare. Marțea neagră a Parlamentului confirmă tragic acest lucru. După această zi, locul nostru, celor rămași fără țară este doar în stradă. Suntem homeless-ii țării noastre. Am mai spus-o, atâta timp cât am ieșit în stradă solidar cu protestele împotriva exploatării de la Roșia Montană am simțit că am un sens, că aparțin unui grup care are aceleași idealuri pentru România ca și mine, că fac parte dintre niște oameni care nu vor țara lui Ponta, Băsescu sau Antonescu. Nu știu dacă strada va schimba ceva dar știu că acolo sunt oamenii care gândesc la fel ca mine.
În toată această perioadă în care nu am putut să ies m-am simțit ușor vinovat. Am dus protestul meu pe scena de la Alba Iulia pe 1 decembrie într-un oraș scindat în care unii văd dincolo de propaganda RMGC în timp ce alții visează la locurile de muncă promise de goana după aur. Am făcut atât cât am putut( poate prea puțin ) ca să pot să fiu împăcat cu mine, ca să fiu și eu unul dintre cei care arată că "s-a trezit".
Astăzi a trebuit să verific o listă cu fapte de corupție, privatizări frauduloase, condamnări și tot felul de evenimente care în ultimii douăzeci de ani au transformat România în ceea ce este ea acum( alegeți voi definiția). A fost o listă întocmită din titluri de ziar începând cu anii 90 care ar fi trebuit să încapă într-un filmuleț de trei minute. Nu ajung nici măcar trei ore ca să poti acoperi tot ce am citit eu. Este absolut de neconceput cât s-a furat în această țară la fel cum de neconceput este că o gloată incultă, lipsită de inteligentă, posesoare doar a unui instinct animalic de pradă a semenilor, a putut să conducă România timp de peste 20 de ani. Te uiți peste lista asta și te întrebi unde ai fost în totți anii ăștia ce fel de somn ai dormit încât să nu fi auzit galopul hoardelor care jefuiau totul în jurul tău? Unde?
Poate că cel mai important moment de la concertul VAMA de marți seara este acest cântec. Nu, nu fac reclamă concertului(cred că e sold out sau aproape) însă vreau să arăt că am luptat cu armele noastre. O să spuneți că am ieșit la luptă cu o păpădie și am să vă răspund că e mai bine decât nimic.
Sunt trist pentru că marți în ziua concertului de care ar trebui să mă bucur, parlamentarii rușinii se pregătesc să voteze legea amnistiei și să golească pușcăriile doar ca să-și salveze tovarășii( amar sens dublu). Sunt trist pentru că marți ar trebui să fiu în stradă și n-am să fiu. Îmi fac însă o promisiune din următoarea ieșire pentru că strada este tot ce ne-a mai rămas ca să ne mai putem uita în oglindă. Nu sunt vorbe mari, sunt vorbe potrivite, atâta tot.
Eroina mea din ultimele luni este o femeie care se numește Anna Politkovskaia. O femeie care a ales să lupte cu însuși Putin în speranța că vocea ei va reuși să trezească vocea civică din Rusia adormită. Pentru asta ea a plătit cu moartea - un cadou care i s-a făcut lui Putin chiar de ziua lui. De la femeia asta am învătat că fără voce civică o democrație pur și simplu nu poate exista. Pentru că politicienii derapează și derapează și derapează iar vria asta nu poate fi oprită decât de tampoanele de pe marginea șoselei. Ele sunt vocea civică. Poate această clasa politică nu poate fi eradicată în România însă cu siguranță poate fi obligată să se schimbe. Nu există putere mai mare decât o masă de oameni furioși. Ei nu pot fi păcăliți la nesfârșit. Anna Politkovskaia este un exemplu de jurnalist pe care Româmnia nu îl are. Nu am nici măcar o uncie din curajul acestei femei care s-a luptat cu neo-stalinismul rusesc de tip Putin, însă măcar atât am învățat de la ea: că acolo în stradă trebuie să ajungi când politicienii vor să plece de pe șosea. Pentru asta am ieșit în stradă în București, la Cluj, pentru asta am spus ce cred la Alba-Iulia de 1 decembrie.
Cei care s-au aflat în stradă, la Pungești, în Piața Universitătii, la Cluj, Timișoara și în alte orașe din țară, cei care încearcă să-i trezească pe semenii lor - hipnotizați de luminițele de sărbători - sunt adevărata comoară a României. Desigur, vor fi voci care vor spune că și ei sunt manipulați, însă mă întreb: cine nu manipulează? Manipularea e în natura omului, altfel nu ar mai fi nevoie de goana asta eternă și nebună după adevăr. Doar că noi românii nu de adevăr avem nevoie acum, e un lux prea mare pentru noi, noi vrem ceva mai mic și mai palpabil: decență, educație, cultură, muncă, onestitate, legi pentru toți - o țară. Da, noi vrem o țară.
Declar pierdută tară. Mă duc să o caut în stradă.
Autor: Tudor Chirila
