Dimitrie Bejan
Născut pe 26 octombrie 1909, părintele Dimitrie Bejan este unul dintre cei mai cunoscuţi preoţi mărturisitori din perioada comunistă. Întrebat fiind cum priveşte în urmă, spre greutăţile vieţii sale, părintele a răspuns: "Aceasta a fost crucea bucuriei! Asta vreau să scriu. Cine primeşte bucuria ca din mâna lui Dumnezeu, crucea vieţii se transforma in bucurie. Bucuria mântuirii! Simţi o bucurie, mai ales cand suferi pe nedrept".
Părintele Dimitrie Bejan s-a născut pe 26 octombrie 1909, la Hîrlău – Iaşi. A urmat cursurile Seminarului Teologic Ortodox "Veniamin Costache" din Iaşi, apoi Facultatea de Teologie şi, în paralel, Facultatea de Istorie din Bucureşti. A avut astfel parte de mari dascăli, ca Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga. După absolvirea celor două facultăţi, a avut burse de studii postuniversitare la Ierusalim şi Atena. La întoarcere, a devenit asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga şi, în acelaşi timp, a predat istoria la Liceul de fete "Carmen Silva" din Bucureşti, scrie Horia Brad, în Revista Rost.
Dornic de o mai bună cunoaştere a poporului român, s-a înscris în echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti, împreună cu care a mers în Basarabia.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, părintele Dimitrie Bejan s-a înrolat în armată, ca preot militar, cu gradul de maior. Şi s-a întors în Basarabia, de această dată pentru a-i apăra pe românii de acolo. Căzut prizonier la ruşi, în 1943, a fost deportat în Siberia, la Oranki. Toţi ofiţerii români şi germani prinşi de ruşi au fost trimişi la Oranki, într-o fostă mănăstire ortodoxă transformată în închisoare. După cinci ani de detenţie, a fost judecat de un tribunal militar moscovit şi condamnat la moarte, pentru că a susţinut că Basarabia este pământ românesc.
Părintele Dimitrie a contestat sentinţa şi a cerut să i se acorde dreptul de a fi judecat de un tribunal din ţara natală. Surprinzător, ruşii, altminteri deloc sensibili la drepturile omului, l-au repatriat. În documentele însoţitoare ale deţinutului, ruşii atrăgeau atenţia autorităţilor române să fie vigilente cu părintele Dimitrie, pentru că "are mare putere de convingere, fiind un mare duşman al comunismului". Tribunalul militar din Bucureşti l-a condamnat la detenţie pe viaţă. A fost eliberat de la Aiud pe 23 august 1964, cu decretul de amnistie generală, după 25 de ani de închisoare. A suferit în lagărele şi închisorile Jilava, Văcăreşti, Aiud, Canal, Minele Cavnic (1948 - 1956), Bărăgan, Răchitoasa.
În detenţie, s-a împrietenit cu câţiva din marii noştri intelectuali interbelici închişi: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Paul Zafiropol şi cu părinţi duhovniceşti ca Benedict Ghiuș, Arsenie Papacioc şi Dumitru Stăniloae.
După eliberare, autorităţile au încercat să-l câştige de partea lor şi i-au oferit o parohie la Ghindăoani, unde a stat însă numai cinci ani. Comuniştii, furioşi că rămâne ferm în crezul său naţionalist şi creştin, au încercat să-l otrăvească în cîteva rânduri şi, în cele din urmă, i-au organizat un simulacru de proces, în urma căruia i s-a interzis să mai slujească şi a fost arestat la domiciliu (la Hîrlău) pînă în decembrie 1989. Sfinţia sa a continuat să primească vizite şi a dat astfel multora cuvinte de folos.
În noaptea de 22 decembrie 1989, părintele face un act pilduitor: îl salvează de la linşaj pe securistul care îl păzea. După revoluţie, părintele Dimitrie şi-a continuat mărturisirea cu un mai mare patos şi pe mulţi i-a adus la calea credinţei. În timpul vieţii i-au apărut volumul "Bucuriile suferinţei", iar postum, cărţile: "Oranki. Amintiri din captivitate", "Viforniţa cea mare", "Hotarul cu cetăţi", "Satul Blestemat" şi "Simple povestiri".
S-a mutat la cele veşnice pe 21 septembrie 1995, lăsând cu limbă de moarte să nu se rostească discursuri la catafalcul său şi să nu i se pună flori pe mormânt. O ultimă dovadă de smerenie.
CUTREMURATOR: Martirii de la Oranki!
Parintele Dimitrie Bejan a fost inchis in lagarul de prizonieri de la Manastirea Oranki. Mergand in padure, dupa lemne, parintele Dimitrie Bejan a intalnit un batran, ascuns printre copacii cei vechi. Acesta era unul, poate chiar singurul, dintre calugarii care au scapat cu viata din Oranki.
Parintele cel batran, ascuns in padure, scapand la parintele Dimitrie, i-a marturisit toata istoria locului. "Comunistii atei, cand au intrat la putere, au prins 11.000 de calugari si preoti din toate manastirile si i-au inchis acolo, printre care eram si eu. Au venit niste militari calari si ne-au intrebat: "Mergeti cu noi sau nu? Aveti 24 de ore timp de gandire!" Iar episcopul le-a zis: "Este prea mult pana maine! Va dam raspunsul in 10 minute!" Atunci episcopul s-a intors spre noi si ne-a intrebat: "Fratilor, acum aveti ocazia sa va faceti mucenici pentru Hristos! Vreti sa va uniti cu comunistii? Sau vreti sa va dati viata pentru Hristos si sa va numarati in ceata sfintilor mucenici? Sa nu va temeti! Hristos este cu noi! Hristos ne cheama la El!" Atunci am strigat toti intr-un glas: "Vrem sa murim pentru Hristos!".
Si asa au fost impuscati toti cu mitraliera in cap, timp de o luna de zile, cate 300-500 in fiecare zi, fiind ingropati in acea vagauna mare din curtea manastirii. Ei singuri isi sapau santul si singuri il astupau. Unii sapau santul, apoi erau impuscati, iar altii ii acopereau cu pamant si sapau mai departe santul; apoi si ei, la randul lor, erau impuscati, pana i-au ingropat pe toti. Dar erau plini de credinta in Hristos si traiau numai in post si rugaciune pana i-au ucis ateii. Iar pe episcop l-au impuscat la urma si l-au ingropat".
Dupa aflarea acestei vesti, a urmat si minunea. Facand niste sapaturi in curtea lagarului de exterminare din Oranki, unde era inchis si parintele Dimitrie Bejan, cei cativa muncitori au dat peste ramasite de trupuri. Sapand inca putin, ei au gasit trupul unui mitropolit, neputrezit. Nici macar hainele aceluia nu era putrezite, ci intregi si nestricate.
Pe locul de martiriu al atator sfinti se inalta astazi si o cruce romaneasca. Crucea din marmura neagra a fost lucrata in Romania, la Beius, pe ea fiind reprezentat "Hristos intemnitat". Mai jos, pe o parte si pe alta, se afla urmatoarele cuvinte, scrise in limba romana si in limba rusa: "Ati suferit, ati rabdat, ati plans si pentru noi, cei care nu am fost inchisi, pentru pacatele noastre. Va multumim."
Cand a fost instalata crucea de marmura, in Oranki, pamantul a scos la lumina ramasite din trupurile calugarilor martirizati de demult. Acestea erau frumoase la culoare si placute la vedere. O parte dintre ele au fost aduse in tara, urmand a fi asezate in biserica din Schitul Huta, dar si in paraclisul de la Aiud.
Pentru o vreme, Oranki a fost inchisoare de femei. Oranki a redevenit manastire de calugari incepand cu anul 2004. Astazi, multime de pelerini vin sa se inchine si sa faca rugaciune pe pamantul sfintit de atata multime de suflete de martiri, ale caror trupuri inca se afla in pamant.
Mărturisire: "Vin din rai, nu vezi ca stralucesc?"
Scrie Pr. Dimitrie Bejan, în "Bucuriile suferintei": "M-am eliberat in preajma zilei de 23 august 1964, in urma unui decret de amnistie generala pentru politici. Mai aveam de executat inca 18 ani de detentie! Am iesit intre ultimii 5 detinuti. M-am uitat in urma la poarta puscariei si am inceput a plange! As fi voit sa mor acolo! Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rusine ca aveam vreo 33 de petice la pantaloni si haine murdare. "De unde vii?", m-a intrebat. "Vin din rai!, i-am raspuns. Nu vezi ca stralucesc?". Eram asa de fericit! Eu chiar veneam din rai! Tare-mi parea rau ca ies si din gara priveam spre inchisoarea din Aiud, si cu lacrimi ziceam: "Mai, ce frumos a fost!". Mai omule, nu pricepi ca acolo am fost puri? Ne rugam si rabdam cu nadejde in Dumnezeu! Anii de inchisoare (1942-1964) au fost cei mai fericiti ani din viata mea.
Tata avea 90 de ani, sora mea era batrana. Mama era plecata la Dumnezeu. Tata nu m-a recunoscut cand am ajuns acasa. Eu i-am zis: "Eu sunt, tata, feciorul matale!": El desfaca niste graunte pentru moara. Venisem de la Aiud. Eu am umplut o galeata cu apa, am incalzit-o, am pus intr-un lighean si m-am spalat. Ce sa fac? Venisem de la puscarie! Tata tot se uita la mine si intreba: "Ce strain esti?". Eu i-am zis ca sunt feciorul lui. "Nu, nu. Feciorul meu ii mort". Am vazut ca nu ma recunoaste, am tacut, m-am spalat frumos, m-am imbracat, mi-am taiat unghiile. El a zis: "Esti strain. Uite, am fasole". Era intr-o vineri. "Mananci fasole?". Si am mancat amandoi. A facut el o mamaliga. Credea ca sunt un strain pe care il primeste la masa. Am mancat fasole cu dansul, am discutat o gramada de lucruri. Tot se uita intrebator la mine. Si a venit sora mea de la Iasi si ea m-a recunoscut. Si s-a convins tata ca sunt eu. Si asa m-a bocit tata!".
