Ce este insa demnitatea crestina, atata vreme cat stim ca virtutea capitala a unui crestin este smerenia? Este demnitatea lipsa de smerenie, este ea neascultare? Nu, nici pe departe, si aici este una dintre ideile gresite care s-au raspandit in ultima vreme intre noi.
Modelul nostru, pe care il urmam pana la moarte, nu este un set teoretic de norme. Noi nu traim crestineste dupa "manual": "Asa da, asa nu".
Noi traim crestineste pentru ca Il urmam pe Hristos, Dumnezeu-Cuvantul Intrupat, Care a fost zdrobit de tortionarii Sai. Calcat in picioare de oameni, jignit si scuipat de poporul Lui, umilit in cea mai mare masura posibila si in cele din urma rastignit, spanzurat pe o bucata de lemn pe care a transformat-o din unealta de blestem in unealta de mantuire.
Nu S-a plans. Nu le-a cerut indurare celor care il chinuiau. In toate acele momente, de la prindere pana la moarte, nu a spus un singur cuvant in plus. A spus probabil mai putine cuvinte decat contine acest articol. Si cu toate acestea, din El a razbatut si strabate si in noi in veci demnitatea Lui desavarsita in smerenie. Batut si umilit, S-a dovedit neinfricat in a suferi de bunavoie o moarte care nu era a Lui.
In Hristos vedem asadar ce inseamna impletirea dintre smerenie, ascultare pana la moarte si demnitate. Suntem grabiti in a predica si a imbratisa smerenia si ascultarea. Dar nu trebuie sa uitam demnitatea, caci fara ea smerenia si ascultarea noastra se pot transforma intr-o forma de frica mascata. Este usor sa ne deghizam frica de a fi demni, frica de a spune lucrurilor pe nume, imbracandu-le intr-o asa-numita "smerenie", sau "ascultare".
Sa nu ne inselam! Demnitatea nu trebuie confundata cu mandria, sau cu razvratirea. Nici pe departe, sa nu fie! Demnitatea este nobletea martirica a duhului crestin. Demnitatea se transmite de la discutia dintre Hristos si Pilat, se propaga prin neascultarea Apostolilor in fata puterilor zilei ("Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni"), se implineste in toti martirii crestini ("De ce sa ma lepad de Cel care nu mi-a facut niciun rau?" - Sf. Policarp), inclusiv in cei zdrobiti in temnitele comuniste.
Iar daca suntem un popor crestin, si nu doar o populatie crestina, atunci trebuie sa vorbim si despre o demnitate crestina nationala. Iar pe aceasta suntem datori sa o avem in cel mai inalt grad. Pentru ca numai astfel vom putea sa stam drepti, zicandu-le tuturor celor ce chinuie trupul plin de rani al natiunii: "Aceasta este tara noastra, pentru care stramosii nostri s-au jertfit, si de aceea toti tortionarii neamului sunt datori sa stie ca suntem aici, si nu vom pleca in veac!". Suntem datori sa fim demni in fata tuturor celor ce gresesc. Nu pentru a-i chinui noi pe ei, ci pentru a ne arata a fi un popor, si nu doar o mana de oameni dezbinati.
Cine nu ii ia apararea copilului sau daca este chinuit de altul? Care parinte nu merge pana la capatul lumii pentru a face rost de cele necesare copilului sau? La fel suntem datori si noi nu doar fata de copiii nostri, ci si fata de cei lipsiti de aparare din acest popor. Cei obiditi, chinuiti, umiliti. Si daca nu vom fi demni in fata "mai-marilor" inseamna ca am fost biruti de frica – si nu frica lui Dumnezeu, ci frica de a fi barbati.
Nu am fost prezenti istoric la patimile Mantuitorului. Dar suntem prezenti la ele meta-istoric. Hristos este rastignit nu doar cu fiecare pacat al nostru, ci si cu fiecare om nedreptatit, chinuit, infometat si umilit. Ca popor, suntem ca intr-o vesnica saptamana a patimilor. Cine vom fi? Iuda, mergand spre moarte, sau vom fi unul dintre apostoli, precum Ioan, prezent la picioarele Crucii si alergand spre Invierea lui Hristos?
(Paul Cocei)
