Cezara Munteanu, actriță. De unde vine Cezara și unde vrea ea să se îndrepte? Să privim un pic în urmă către devenirea sa. Cum s-a format actrița de astăzi?

Cezara vine de departe și vrea să ajungă și departe, dar destinația finală o păstrează deocamdată pentru ea. Glumă! Nu vreau să am o destinație finală, știu spre ce mă îndrept, pe unde vreau să trec și știu că nu o să mă opresc niciodată. Atunci când ajung într-un punct în care mi-am dorit foarte mult să fiu, mă bucur, și merg mai departe, nu privesc niciodată înapoi pentru că simt că e mult mai important să privesc înainte și să văd ce mă așteaptă acolo. Sunt convinsă că nimic nu este întâmplător și că fiecare are drumul lui pe care și-l construiește așa cum își dorește. Eu cred că dacă pornești la drum cu sinceritate, cu inima deschisă și iubire față de oamenii cu care lucrezi, atunci nimic nu are cum să iasă prost. Poate e un drum mai greu și mai anevoios, pentru că e greu să găsești oameni care să fie pe aceeași frecvență cu tine, dar eu sunt o persoană visătoare și foarte optimistă și cred că asta mă face să merg mai departe și să am încredere în ceea ce construiesc, pas cu pas. Spuneam că vin de departe, vin dintr-un orășel mic și liniștit aflat în nordul țării, Botoșani. Când am plecat de acolo și am ajuns în capitală am suferit un mare șoc, la fel ca toți oamenii care vin din provincie, mă gândesc. Mai ales pentru că am pătruns în lumea teatrului de aici, o lume pe care nu o cunoșteam aproape deloc deși mai văzusem spectacole și actori în festivalurile de teatru la care am mers, dar în rest nu știam nimic despre această lume care mă fascina. A fost bine că nu am știut, pentru că am avut ocazia să învăț singură. Actrița de azi era cândva foarte mică și speriată, dar treptat a crescut. Experiența cu Bucureștiul și toată această lume a artiștilor m-a copleșit la început, dar acum o cunosc atât de bine și știu cum funcționează, astfel că nu mai am de ce să mă sperii. Cred că asta înseamnă să crești, e ca atunci când ești mic și te sperii de paianjeni, când mai crești puțin îți dai seama că sunt inofensivi. 

CITEȘTE ȘI: "Senatorul de Botoșani care și-a donat averea comunității și a scos țăranii din..."

Țara. Ce relație are Cezara cu țara noastră? Se simte bine aici, îi place, vrea să emigreze și să nu mai audă de noi niciodată? Cum vede ea viitorul României? 

Îmi iubesc țara și mă mândresc cu ea, nu ai avea de ce să nu iubești această țară minunată și locurile frumoase pe care ea ți le oferă. Ceea ce nu îmi place uneori la această țară sunt unii oameni care locuiesc în ea și felul în care ei o fac să se simtă. Nu mi-aș dori să plec definitiv din țară, îmi doresc doar să plec din când în când ca să descopăr lumea aceasta încântătoare. Sper să am ocazia să o văd pe toată. Nu cred că aș putea pleca definitiv niciodată, dar nici asta nu e cert. Contează ce mesaj ai de transmis și unde trebuie să ajungă el. Dacă mesajul meu va trebui să ajungă mai departe de granițele acestei țări, cred că vor exista perioade în care voi fi și în altă parte. Dar pânâ atunci, mai am de crescut aici. 

Care au fost cele mai interesante întâlniri pe care le-ați avut de când sunteți actriță? Dar cea mai interesantă întâmplare trăită pe scenă și, de ce nu, cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actriță. 

Cea mai importantă întâlnire a mea a fost cu femeia care m-a adus pe acest drum. Mereu am iubit arta, de mică am cântat, am dansat, am studiat pianul, eram o fire artistică, dar nu găseam exact calea pe care îmi doream să merg. Iubeam matematica, dar în același timp visam cu ochii deschiși. Această persoană m-a făcut să descopăr „un alt fel de matematică”, această persoană căreia îi voi fi recunoascătoare toată viața și pe care o iubesc și o admir enorm este Lenuș Teodora Moraru. Omul care stă în spatele a tot ceea ce se întâmplă în Atelierul de Teatru, o trupă de liceeni din Botoșani, care îți canalizează energia creatoare în teatru. Aceasta a fost una dintre cele mai interesante întâlniri, îmi amintesc că am dat casting pentru a juca într-unul dintre spectacolele atelierului „Școala lui Gufi” și la casting trebuia să ne dăm jos de la ochi niște ochelari de soare și să privim lumea ca și cum am vedea-o pentru prima dată. Atunci pot să spun că am ieșit din lumea orbilor, și am început să văd această lume, această lume atât de frumoasă și emoționantă. Se spune că „oamenii orbi” sunt cei mai fericiți pentru că ei nu conștientizează ce li se întâmplă, eu cred că dimpotrivă, să poți vedea mult, mare și departe este cel mai frumos! Ulterior am avut parte de alte întâlniri minunate cu profesorii din facultate, Adrian Titieni și Mihai Gruia Sandu, oameni care îmi sunt foarte dragi. Abia aștept să am parte de cât mai multe întâlniri cu astfel de oameni pe scenă. De când sunt actriță mi se întâmplă lucruri minunate la fiecare spectacol, pentru că atunci când sunt pe scenă simt că e un alt fel de a trăi. În fiecare seară, la finalul spectacolului, când ies la aplauze și văd oamenii cu zâmbetul pe buze, mi se umple sufletul de o energie atât de frumoasă și sunt recunoscătoare pentru fiecare moment. 

AICI interviul integral realizat de Andrei Crăciun