Acest Sfânt Iacob (†62), numit „fratele Domnului” (Galateni 1, 19), a fost primul Episcop al Ierusalimului, rânduit a păstori pe credincioşii Sfintei Cetăţi chiar de Sfinţii Apostoli.

El nu face parte din cei 12 Apostoli, ci era frate cu Sfântul Iuda, scriitorul epistolei din Noul Testament. Din Sfânta Scriptură reiese clar faptul că aşa-zişii fraţi ai Domnului aveau o altă mamă decât pe Fecioara Maria, că mama lor trăia pe vremea Pătimirilor lui Hristos şi că era rudă cu Maica Domnului, deci ei erau veri cu Mântuitorul Iisus Hristos. Tradiţia Bisericii arată că Iacob, „fratele Domnului”, este altcineva decât Iacov al lui Alfeu şi decât Iacov, fiul lui Zevedeu. Ca păstor al creştinilor din Ierusalim şi rudă a Domnului, Sfântul Iacob era mult iubit de popor şi slăvit pentru evlavia şi viaţa lui aspră. De multe ori se ruga în genunchi, cu mâinile ridicate spre cer, încât pielea de pe genunchii săi se bătătorise. Sfântul Iacob, rudenia Domnului, era atât de renumit între creştini, încât era socotit unul din stâlpii Bisericii lui Hristos.

Poporul însuşi îl numea „cel drept” pentru viaţa lui curată şi pentru judecata lui nepărtinitoare şi sănătoasă de care a dat dovadă la Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 d.Hr.

De la Sfântul Iacob ne-a rămas o epistolă care se află în Noul Testament (cinci capitole), plină de porunci şi învăţături înţelepte: ispitele sunt folositoare; avuţiile trec degrabă; credinţa fără fapte moartă este; înfrânarea limbii; să fugim de plăcerile deşarte. Tot de la el ne-a rămas şi o Sfântă Liturghie, care s-a slujit în Patriarhia Ierusalimului veacuri de-a rândul.

Tradiţia Bisericii ne spune că a murit de moarte martirică, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi apoi ucis cu pietre, în anul 62 d.Hr., rugându-se, asemenea Domnului Iisus Hristos şi Sfântului Arhidiacon Ştefan, pentru ucigaşii săi.