În zilele lui Diocleţian (284-305) era un creştin Dorotei şi soţia sa Eusebia, care neavând copii se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, făgăduindu-I că I-l vor încredinţa Lui pe copilul ce se va naşte. Şi a ascultat Domnul rugăciunea lor şi le-a dăruit o fată pe care au numit-o Chiriachi, pentru că se născuse duminica. Dar când Diocleţian a ridicat prigoană împotriva creştinilor, au fost prinşi părinţii sfintei împreună cu ea. Pe bătrâni i-au dus la Melitene, în Armenia, iar pe Chiriachi au trimis-o în lanţuri la Maximian Galeriu (305-311). Acesta, cercetând-o şi văzând statornicia ei în credinţă, a poruncit să fie bătută până la moarte. Sfânta a primit în tăcere cumplitele lovituri de toiege. Nu se plângea, ci numai se ruga în tăcere. Pentru că nu s-a lepădat de Hristos, prigonitorul Galeriu a dat-o în seama dregătorului Ilarion al Bitiniei, dar pe când acela o judeca, un cutremur mare s-a făcut, Ilarion pierzându-şi viaţa sub dărâmături. Peste ceva timp, a venit un alt dregător care, aflând pe fecioară în temniţă, a poruncit să se aprindă un foc mare şi sfânta să fie aruncată în flăcări. Dar, începând atunci o ploaie mare, focul s-a stins, iar fecioara a rămas nevătămată. A fost apoi aruncată fiarelor sălbatice, dar acelea nu i-au făcut nimic. Văzând acestea, dregătorul a poruncit să i se taie capul. Şi luând-o slujitorii, au scos-o afară din cetate ca s-o omoare. Înainte să fie ucisă, sfânta a cerut voie ca să se roage. Apoi, culcându-se pe pământ, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Ostaşii, apropiindu-se de ea ca să-i taie capul, văzând-o deja moartă, s-au mirat şi au crezut atunci în Hristos.
