Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăratului Deciu (249-251), fiind fii ai dregătorului cetăţii Efes şi toţi credeau în Mântuitorul Iisus Hristos, mărturisind cu îndrăzneală că sunt creştini. Auzind împăratul că ei sunt mărturisitori ai lui Hristos, i-a chemat la judecată. În faţa lui Deciu, cei şapte tineri au mărturisit credinţa lor cu mult curaj. Văzând acestea, împăratul le-a dat timp să se răzgândească până la întoarcerea sa, dar ei, luând aur şi argint din casa părintească, s-au retras într-o peşteră din muntele Ohlon, rugându-se neîncetat. Aflând împăratul unde s-au ascuns, a poruncit să fie zidită gura peşterii, astfel încât cei şapte fraţi să moară de foame. Dar, prin voia lui Dumnezeu, au adormit în chip minunat. Şi au trecut anii, iar la conducerea imperiului a venit împăratul Teodosie al II-lea (408-450). Aşadar, în zilele acestui împărat, binevoind Dumnezeu, a deschis peştera printr-un om care căuta piatră, şi a înviat din morţi, după aproape 200 de ani, pe cei şapte tineri, cărora li se părea că au dormit o singură noapte. Deci, ieşind Iamvlih, fratele mai mic, în cetate, a văzut oraşul plin de biserici, iar semnul Crucii era pus pe ziduri. El le-a spus tuturor despre fraţii săi şi se minuna toată lumea, proslăvind pe Dumnezeu. Iar tinerii, adeverind tuturor credinţa în învierea morţilor, şi-au dat sufletele în mâinile Domnului.
