În Sfânta și Marea Vineri se prăznuiesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste față, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița, și înainte de toate, crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, ce a fost răstignit împreună cu El.
Vinerea Mare, numită şi Vinerea Paştelui, Vinerea Seacă sau Vinerea Patimilor, este o zi de mare doliu pentru întreaga creştinătate, pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit pe cruce Domnul Iisus Hristos, spre mântuirea întregii omeniri. De aceea, aceasta este una din acele zile aliturgice, adică în care nu se oficiază Liturghia.
Vinerea Mare se mai numeşte şi Vinerea Seacă, pentru că femeile în vârstă de la sat ţineau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserică. Se spune că cine ţine post negru în Vinerea Patimilor, Vinerea Seacă sau Vinerea Neagră va avea parte de spor şi sănătate. Există superstiţia că postul negru din această zi te fereşte de dureri de cap tot anul şi, de asemenea, vei şti cu trei zile înainte când o să mori.
Profundă zi de doliu, tăcere și meditație, Vinerea Mare, sau Vinerea Patimilor, așa cum mai este cunoscută această zi, este cinstită în mod tradițional prin participarea la Prohodul Domnului, slujbă ce se ține în toate bisericile creștine în această seară. Apoi se înconjoară biserica de trei ori şi se trece pe sub Sfântul Epitaf, pânza care are pe ea chipul Mântuitorului, semn al celor trei zile petrecute în mormânt. Credincioşii trec pe sub acest epitaf până în după-amiaza zilei de sâmbătă.
Prohodul Domnului este una dintre cele mai importante slujbe religioase. Se ține în Vinerea Neagră, ultima din Săptămâna Patimilor, înaintea marii sărbători a Învierii. Denia Prohodului simbolizează momentul înmormântării Mântuitorului. Este un moment încărcat de emoție, care îndeamnă la cugetare și smerenie.
Sfântul Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul
Sfântul Ioan (†820) a ieșit de tânăr din lume şi iubind pe Hristos s-a dus la Sfântul Grigorie Decapolitul, care l-a făcut monah, și împreună se nevoiau, plăcând lui Dumnezeu. Şi avea atâta sârguinţă spre tot lucrul bun, încât însuşi învăţătorul lui, Sfântul Grigorie, se bucura de el şi slăvea pe Domnul.
Când rău-credinciosul împărat Leon Armeanul (814-820) a început prigonirea celor care se închinau la sfintele icoane, acest Cuvios Ioan a mers la Constantinopol împreună cu dascălul său, Grigorie, și cu Iosif, un compozitor de cântări bisericeşti, și umblând prin cetate, îi întăreau pe creștini să rămână statornici în credința lor în Mântuitorul Iisus Hristos. Asemenea, şi după prinderea Sfântului Iosif de către arabi şi după mutarea la Domnul a Sfântului Grigorie, Cuviosul Ioan, rămânând în Constantinopol, se nevoia în ostenelile cele obişnuite şi în mărturisirea dreptei credinţe, nu numai pentru mântuirea sa, ci şi pentru a celorlalţi, punându-şi viaţa în primejdie, ca un adevărat mărturisitor al credinţei creştine. Din îndemnul inimii, Sfântul Ioan a mers la Sfintele Locuri să se închine, statornicindu-se o vreme în lavra Sfântului Hariton. La adânci bătrâneți s-a mutat la Domnul, iar Sfântul Iosif l-a îngropat alături de Sfântul Grigorie, în noua biserică pe care o ridicase Sfântul Iosif în apropiere de Constantinopol.