"Ascultarea" duhovniceasca
Problematica ascultarii ocupa un loc de maxima importanta in teologia crestina, pornind de la caderea primordiala - prin "neascultarea unui om" (Romani 5, 19), Adam - pana la Ascultarea suprema a Fiului lui Dumnezeu, prin acceptarea mortii pe cruce si chiar pana la (ne)ascultarea noastra personala (individuala), in teologia morala orice pacat este, in sine, o forma de neascultare (de poruncile divine, de propria constiinta, de bunul simt, de normele etice etc), cu consecintele de rigoare.
Ascultarea (a lua aminte) este primul imperativ cerut de Dumnezeu poporului ales: "Asculta Israele" (ebr. sema` Yisra`el, Deuteronomul 6, 4). Din pacate "omul nu vrea sa asculte, in aceasta consta drama sa; este surd la apelurile lui Dumnezeu; urechile si inima lui nu sunt circumcise". "Voi cei tari in cerbice si netaiati la inima si la urechi, voi pururi stati impotriva Duhului Sfant, precum parintii vostri, asa si voi!" (Fapte 7, 51).
Lucrurile nu sunt cu nimic diferite in prezent. Astazi, in era comunicatiilor, parca nimeni nu mai aude nimic! Glasul lui Dumnezeu (Logosul divin) e tot mai stins in zarva cotidiana. Tihna (isihia) Duhului Sfant e inlocuita tot mai mult de nevrozele si istericalele omului. Dezamagirea divina este mai actuala decat oricand: "O, de m-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel pe caile Mele. Dar poporul Meu nu mi-a auzit glasul si Israel nu Mi-a dat ascultare. Iar Eu i-am lasat in impietrirea inimii lor, sa mearga dupa voile lor" (Psalmul 80, 10-12). Nimic nou sub soare!
Se stie: unde omul zice Nu, nici Atotputernicul nu "poate" zice Da! Este un grandios paradox. Fara libertate nu exista ascultare. Libertatea este o dimensiune fundamentala a iubirii, care pretinde respectarea libertatii celuilalt (a persoanei) pana la maximum posibil. Dumnezeu insusi respecta libertatea omului de a-L asculta sau nu, de a-L accepta sau nu, de a crede in El sau nu. "Ascultarea este "structura arhetipala a omului, din care, aproape spontan, deriva toate celelalte si din care izvorasc toate celelalte" (Di Sante, 1985). Ascultarea este o atitudine dificila. Cere de a te centra pe altul, uitandu-te pe tine. Nu este exagerat a afirma ca ascultarea pretinde o anumita kenoza" ("desertare de sine").
Ascultarea autentica pretinde acordul persoanei. Este o atitudine personala: persoana decide (vrea sau nu) sa asculte. Fara acordul meu, ascultarea devine obedienta sterila si "oarba". Ascultarea "neconditionata" a monahului, in esenta ei, este ne/conditionata (in mod normal nu ar trebui sa fie determinata de nici un fel de "conditionari"): persoana se "pune sub ascultarea" unui duhovnic, in mod deliberat, si executa, in mod voluntar (liber consimtit) orice "ascultare" i se cere, ca o ne/vointa personala, tocmai pentru exersarea si maturizarea propriei vointe, in acest sens intelegem apoftegma Avvei Alonios: "daca omul vrea cu adevarat, din zori pana seara ajunge dupa masura dumnezeiasca". Cand persoana isi da acordul, si Cerul iese in intampinarea ei!
In contextul celor de mai sus intelegem de ce ascultarea joaca un rol atat de important in experienta mistica (spirituala). Pe de o parte, "Dumnezeu vorbeste omului si il invita la un raport de comuniune si de viata, pentru a raspunde exigentelor celor mai profunde ale sufletului uman", pe de alta parte, "se cere omului o ascultare autentica si sincera, ce consta intr-un angajament existential, ce implica toate potentialitatile umane, pentru ca Dumnezeu insusi este Cel care opereaza in om si (conlucreaza) cu omul", atunci cand acesta "da ureche" la cele de Sus si vrea sa asculte cu adevarat Glasul si poruncile lui Dumnezeu (a nu fi intelese ca simple "comandamente" de natura juridica, ci mai degraba ca niste oferte existentiale dinamice si angajante).
In viata spirituala, ascultarea de/lui Dumnezeu este, intr-un anumit fel, intermediata prin ascultarea de duhovnic. Nu este vorba de o simpla supusenie ignoranta, imatura si impersonala, ci de incredintarea vointei personale unei autoritati duhovnicesti, o calauza experimentata pe calea unei vieti traite in Duhul Sfant.
O ascultare duhovniceasca autentica "nu este impusa, ci liber consimtita; duhovnicul ne ia vointa in vointa sa numai daca i-o oferim in toata libertatea vointei noastre; el nu ne distruge vointa, ci o primeste de la noi ca pe un dar; o supunere din constrangere si fara voia noastra libera nu are, evident, nici o valoare morala. Lucrarea parintelui duhovnicesc nu consta in distrugerea libertatii unui om, ci in a-l ajuta sa vada adevarul prin sine insusi: nu suprimarea personalitatii, ci ajutor pentru descoperirea de sine, pentru cresterea pana la deplina maturitate si devenire a ceea ce este fiecare cu adevarat. Daca in anumite situatii, parintele duhovnicesc cere ascultare neconditionata si in aparenta oarba, acesta nu e scop in sine si nu pentru a face din cineva un sclav. Scopul unui asemenea "tratament de soc" este eliberarea ucenicului de "ego-ul" lui neautentic si iluzoriu, ca sa ajunga la adevarata libertate. Parintele duhovnicesc nu impune nimanui ideile si nevointele sale, ci-l ajuta pe ucenic sa-si descopere propria vocatie".
Ascultarea nevrotica si/sau infantilismul spiritual
In cultura occidentala se face o distinctie neta intre ascultarea duhovniceasca (autentica) si obedienta de tip infantil, puternic impregnata de imaturitate si labilitate emotionala (afectiva). Literatura de granita (teologie-psihologie) a anilor Conciliului II Vatican facea deja aceasta deosebire intre cele doua tipuri de "ascultari".
Louis Beirnaert, un autor francez al anilor `60-`70, semnaleaza intaia data distinctia dintre copilaria spirituala si infantilismul religios (problematic din punct de vedere psihologic). Termenii au intrat in limbajul si preocuparile curente ale literaturii de specialitate, asa incat azi e mult mai usor a discerne intre o ascultare personala, matura (persoana decide sa asculte sau sa se puna sub ascultare!) si o "ascultare" infantila (copilul/militarul executa in mod mecanic ordinul/porunca), de tip obedienta, servilism si executie conformista a unor cerinte si norme impuse in mod arbitrar/autoritar.
Un autor contemporan continua preocuparile lui Bernaert, precizand: "Trebuie sa distingem copilaria (puritatea) spirituala de infantilismul (religios), pentru a nu cadea in doua greseli opuse: o prima greseala este aceea de a exalta un spirit de copilarie rau inteleasa, pana la a da putina importanta maturizarii personalitatii; alta, tipica in anumite medii psihologice, consta in a privi ca infantilism ceva ce este copilarie spirituala autentica.
E necesar sa distingem copilaria spirituala de doua simptome nevrotice: "pasivismul" si "angelismul". Se tinde adesea a se confunda copilaria spirituala cu o usurinta in a se supune dogmelor si directivelor Bisericii, precum si tuturor avertismentelor si sfaturilor pastorilor sau directorilor spirituali, cu o nevoie constanta de a fi ghidat si sustinut, cu o absenta a problematizarii si a spiritului critic, in fine, cu o atitudine de dependenta, ce duce pana la depersonalizare totala. Totusi, se uita ca atitudinea pasiva poate fi motivata de teama de a-si asuma responsabilitati si de o nevoie de siguranta ce duce pana la eliminarea riscurilor implicite actiunii si reflectiei personale. Este vorba despre o obedienta nevrotica si falsa". De fapt, cel care asculta in mod inautentic, are nevoie de a nu se expune unor conflicte, de a nu suporta indoieli, de a nu se teme de nici un auto/repros pentru vreo alegere gresita".
E cazul atator credinciosi si al multor tineri, care se "pun sub ascultare", cerand "binecuvantare" si "sfat duhovnic" pentru orice fleac, uneori chiar caraghioase. Ba mai mult, sunt si destui "duhovnici" care incurajeaza o asemenea atitudine pasiva si o anumita dependenta de ei, de tip "legare de glie", ce nu este deloc menita sa promoveze autonomizarea si dezvoltarea libera a persoanei(nalitatii).
O astfel de obedienta, de tip infantil, mai degraba deresponsabilizeaza si depersonalizeaza, decat mantuieste. Sigur ca nu compromite mantuirea, dar nici nu o "personalizeaza". Se practica pe scara larga, pentru ca e foarte comoda, in contrabalans cu asumarea propriei libertati si a responsabilitatii personale.
O duhovnicie a libertatii pretinde ceva efort si responsabilitate personala, pe cand, "sub aripile" duhovnicului autoritar sau "hiperprotectiv", esti "ocrotit" de orice fel de intemperii, mai putin de stagnare psiho-afectiva, de incapacitate decizionala personala si de regresie.
Ascultarea terapeutica
Dupa cum stim, "una din nevoile fundamentale ale persoanei umane este aceea de a comunica si de a se simti ascultata de cineva; dar un rau din cele mai mari ale civilizatiei postmoderne, a consumului si a grabei," este solitudinea goala a celui ce nu se simte ascultat, a celui ce nu se simte inteles de nimeni. Omul, inzestrat cu mijloace de comunicare tot mai rafinate (telefon fix/mobil, telex, fax, internet, mail, messenger, camera web etc, n.n.), se simte tot mai singur, pentru ca are prea multe lucruri de auzit, dar care nu-i umplu golul interior", se simte bombardat informational, dar prea putin "impartasit". Are prea multe de comunicat, dar e prea putin cuminecat, dupa expresia filosofului C. Noica.
Asistam la un soi de "dialog al surzilor", in care toata lumea vorbeste si nimeni nu aude/asculta pe nimeni si nimic . La un moment dat omul nu se mai aude nici macar pe sine insusi. Astazi, mijloacele de comunicare in masa au eliminat spatiile de liniste si de reflectie personala - pana si stirile se comunica tot pe un fond muzical zgomotos! - in care omul mai putea ramane cu sine (in tacere, meditatie, rugaciune sau o lectura tihnita) si era mai dispus a primi pe altii, a "taifasui" cu celilalti.
O data inlaturata linistea si dispozitia interioara, capacitatea de a asculta s-a atrofiat semnificativ. Asa s-au nascut doua slogane, frecvent vehiculate in mediile comunicationale: "e foarte trist a avea ceva de spus si a nu avea pe cineva care sa vrea sa te asculte" si "a sti sa asculti e tot atat de rar ca si a sti sa vorbesti".
Dupa cum exista o arta de a vorbi (ars oratorica), exista si o arta de a asculta. In cazul nostru nu ne referim la un auditoriu oarecare, cat la a(p)titudinea de bun ascultator a terapeutului fata de interlocutorul sau. Dupa o oarecare definitie din literatura de specialitate, "a asculta inseamna a primi si a intelege cat mai fidel posibil ceea ce altul vorbeste", respectiv, a-l asculta pe celalalt (subiect/ pacient/client) in mod personal - nu "diagnostic/penitential" - pana la capat (si chiar dincolo de cuvinte), cu ceea ce vrea el sa spuna, cu problemele, dilemele, temerile, framantarile, incertitudinile lui etc, acordandu-i toata atentia si consideratia cuvenite persoanei umane.
Atitudine de ascultare - atenta, calda, participativa si profunda - confera subiectului un sentiment de intalnire umana autentica, de ajutor psihologic, de valorizare personala, incredere, siguranta, suport (psihoterapeutic), apropiere. Elimina distanta psihologica si mareste posibilitatea de deschidere sufleteasca. Nevoia de a fi ascultati este poate cea mai mare nevoie a clientului. Absenta unei asemenea atitudini din partea unor terapeuti, formatori sau consilieri spirituali este extrem de daunatoare. Nu permite stabilirea unei relatii terapeutice/spirituale.
Intr-o "ascultare" superficiala, expeditiva, de pe pozitii de "forta" (ofensiva/defensiva), nu se poate instaura un climat de incredere, calm, primire, respect, caldura umana etc, absolut necesare statornicirii relatiei de ajutor terapeutic/spiritual.
Ascultarea celuilalt "pretinde timp si atentie, presupune o atitudine de deschidere, de bunavointa si de acceptare (de primire personala, n.n.); absenta acestei aptitudini impiedica de atatea ori a vedea realitatile existentiale ale interlocutorului si a bogatiei trairilor sale si a valorilor care-i motiveaza activitatea".
Lipsa de atentie, interesul scazut pentru persoana (si crescut pentru limitele ei!), graba, proiectia asupra clientului a propriilor nevoi nesatisfacute sau frustrari (uneori terapeutul/duhovnicul se asculta/recunoaste pe sine insusi in problemele clientului/penitentului), devin serioase obstacole in calea ascultarii. intre alte impedimente in fata unei ascultari empatice, retinem: atasamentul de propriile scheme mentale (daca intalnirea incepe cu scheme ideologice rigide, de la interpretari preconstituite la toate situatiile, atunci terapeutul judeca experienta celuilalt pornind numai de la cea proprie, prezinta solutii identice pentru toate problemele, fiind complet opac la perspectiva celuilalt); deficienta in acceptarea diferentelor umane: individuale, culturale, rasiale, de conditie sociala etc; diferentele de sex (pot aparea anumite rezonante afective fata de sexul opus etc); diversitatea limbajului (incapacitatea terapeutului de a se face inteles, de a traduce "pe limba" clientului diverse experiente sau anumite chestiuni de stricta specialitate) s.a.
Astazi, importanta ascultarii in relatia de ajutor este subliniata de toate scolile psihologice si pastorale. Ea constituie "piatra unghiulara pe care se bazeaza toate raspunsurile generatoare de ajutor psihologic. Cand cineva se simte ascultat, de fapt se simte valoros in ochii interlocutorului", inteles si acceptat, fara sa se mai vada nevoit a depune un efort de "cosme-tizare" a imaginii personale.
Terapia deja incepe, pentru ca adeseori nevroza (si nu numai!) ascunde in sine un consum energetic imens, cu eforturi uriase, uneori de ani de zile, de di/simulare, de a cauta sa pari ceea ce nu esti, de a convinge (fara sorti de izbanda), de a te comporta si de a actiona cu totul altfel de cum ti-e felul, incepand de la relatia cu tine insuti, cu ceilalti, cu propria familie, pe plan profesional etc.
Intre modalitatile cele mai adecvate de ascultare terapeutica, din perspectiva noastra (analitic-existentiala), au fost consemnate: ascultarea vigila, in care terapeutul acorda atentie la semnificatia exacta a ceea ce zice si face clientul - respectiv o ascultare/privire fenomenologica, noninterpretativa (terapeutul retine si constata, nu interpreteaza si nu emite judecati de valoare; nu ofera solutii "de-a gata") - si atitudinea receptiva, o ascultare care nu judeca, nu culpabilizeaza, "nonautoritarista, nonindiferenta, nonintoleranta, ci intelegatoare, o ascultare care-l recunoaste pe cel care vorbeste in valoarea sa personala si in unicitatea individualitatii sale".
Dar, pentru a auzi, se cere mai intai (sa stii) sa taci. Un bun terapeut trebuie sa stie sa faca liniste in propriul lui for interior si sa fie exersat in ascultarea de sine si in autocunoastere. "Mai intai trebuie sa stim sa ne ascultam pe noi insine. Cum altfel am putea sa fim atenti la ceilalti si sa-i intelegem bine, daca nu ne intelegem bine pe (cu, n.n.) noi? Pentru a asculta, trebuie sa ajungi la o stare de calm interior, trebuie sa renunti la orice efort de a-l controla pe celalalt, iar atentia sa-ti fie destinsa si detasata. Trebuie sa mergi dincolo de propriile perceptii si ganduri, de concluziile si prejudecatile tale, care se interpun aproape inevitabil intre tine si ceea ce asculti".
Se stie ca nu de putine ori "ascultarea celuilalt o facem prin propriile proiectii, ambitii, dorinte, angoase, neauzind decat ceea ce vrem sa auzim, ceea ce ne satisface, ne convine, ne linisteste sau ne alina pe moment suferintele". Ori, pentru a auzi, e necesar a face liniste atat in interior, cat si in exterior.
Pe de alta parte, ca in orice act de comunicare, in colocviul psihologic, terapeutul trebuie sa nu uite si perspectiva inversa: a nu se "asculta pe sine" in celalalt. Este foarte posibil sa se recunoasca intr-o seama de chestiuni aduse in discutie de pacient, intr-o asemenea situatie ar fi posibil ca atitudinea si sugestiile terapeutului sa determine in pacient o rezistenta cu efecte negative asupra comunicarii sau acesta sa adopte un comportament defensiv.
Terapeutul trebuie sa invete, intr-adevar, sa faca liniste in interiorul lui, pentru a putea asculta. Ascultarea si linistea sunt doua atitudini intim legate intre ele. Linistea (tacerea, n.n.) devine conditie ineluctabila a ascultarii. Numai in liniste se poate realmente auzi. Ea devine calea de acces la secretul persoanei si locul unde personalitatea se poate descoperi si manifesta integral.
Linistea primeste, in practica, multiple semnificatii. Exista o liniste exterioara, de realitatile externe, si o liniste interioara, ca oprire a fluxului de ganduri, de sentimente, de imaginatii, a inimii insasi, care trebuie sa fie in pace. Exista o liniste care inseamna ca "nu e nimic de zis" si o alta care arata ca "totul ramane de zis". Linistea pentru a-l asculta pe client a fost considerata de psihanaliza (ca de altfel in orice tip de psihoterapie si duhovnicie, n.n.) ca elementul fundamental pentru o interventie pozitiva".
Asa s-a nascut sloganul: "Colocviul cel mai reusit este cel in care se observa - se "aude" - linistea". Tacerea devine conditie sine qua non ascultarii. Cand inveti sa taci, inveti sa auzi (limbajul verbal), sa privesti (limbajul nonverbal), sa asculti, sa percepi mesajele si semnificatiile reale, chiar dincolo de cuvintele si formularile clientului si, in mod paradoxal, cand, cum, cat si ce sa vorbestil, arta dialogului, de fapt, secretul suprem al oricarei comunicari umane, trebuie deprinsa, caci numai ea permite succesul intreprinderii psihoterapeutice.
Cheia dialogului sta in succesiunea ascultarii mesajului, a intelegerii lui si intr-un raspuns adecvat. Terapeutul trebuie sa stie sa asculte si nu va interveni decat atunci cand va fi necesar pentru a propune, cu toata prudenta (uneori cu fermitate), o interpretare, pentru a explica un anumit comportament". Un psihoterapeut exersat si competent devine un adevarat "maestru in arta dialogului", stiind sa imbine, in mod profesionist, cuvantul cu tacerea, calmul cu energia, acceptarea cu motivarea pentru schimbarea terapeutica.
Ascultarea in confesional
In alta ordine de idei, trebuie sa precizam ca, in mediile teologice, inca nu este bine clarificata distinctia dintre ascultarea duhovniceasca si ascultarea in confesional. Daca prima (de natura teologica) are directia dinspre credincios catre duhovnic si mai ales catre Dumnezeu, prin intermediul duhovnicului (eu ascult de duhovnic), in cazul celeilalte (de natura psihologica), directia vine dinspre duhovnic catre credincios (el ma asculta pe mine).
Multi persista inca in confuzia unei ascultari "oarbe", unidirectionale (de jos in sus!), echivalente cu supunerea totala, neconditionata, fata de duhovnic, fara macar sa-si puna problema unui raport invers. Ei cred ca daca asculta de duhovnic ajunge. in realitate lucrurile sunt mai nuantate: eu pot asculta de/pe duhovnic, daca si el ma asculta pe mine pana la capat, asa cum sunt si cu ceea ce doresc eu sa-i spun (nu doar ce vrea el sa auda!), fara sa ma contreze, fara sa ma intrerupa, fara sa ma "dascaleasca/dadaceasca", fara sa ma judece, fara sa ma condamne, fara sa vina cu raspunsuri "de-a gata", citate de prin cartile de duhovnicie de taraba.
Credinciosul apeleaza la duhovnic ca la un parinte, pentru ajutor spiritual, nu la o instanta de judecata. El e suficient de apasat sufleteste, ca sa mai poata suporta si ocarile unui "duhovnic" intransingent, moralist si "burdusit" de canoane colbuite. Ne aflam intr-o situatie similara (pseudo)comunicarii dintre parinte si copil. Tare ne place ca parinti sa fim ascultati, cum cere porunca: "cinsteste pe tatal tau si pe mama ta", dar uitam perspectiva inversa, in care ni se cere: "parinti, nu intaratati (nu provocati) pe copiii vostri la manie" (Efeseni 6,4). Daca vrem sa fim ascultati de copiii nostri si noi trebuie sa-i ascultam pe ei!
Adeseori, copiii/adolescentii nostri, crescuti intr-un spirit mai autoritar si "cumintel", marturisesc cu buna credinta si al vointei lui Dumnezeu. Credinciosul asteapta de la el un ajutor care sa animat de de o forta ce depaseste nivelul uman, nu doar trebuinte umane, ci deschidere catre Dumnezeu si catre supranatural.
Atitudinea de ascultare din partea parintelui spiritual ajuta, mai intai de toate, pe credincios sa ia tot mai clara constiinta de sine ca si credincios, capabil de a asculta cuvantul lui Dumnezeu. In afara de aceasta il ajuta sa descopere alteritatea radicala a lui Dumnezeu fata de noi, care se exprima prin tacere si un mai redus raspuns la cerintele pur umane, in asa fel incat creaturii sa-i fie indus a se detasa de sine, a se in-treba si a se confrunta cu valori spirituale.
In ultima instanta, sa nu uitam ca ascultarea/primirea/acceptarea crestina se fundamenteaza pe promisiunea Cuvantului intrupat: "pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afara" (Ioan 6, 37).
Eugen Jurca
