La sfârșitul săptămânii trecute a început la Galeria de Artă Galateca spectacolul-maraton „Horror Vacui”, un eveniment teatral de excepție, în care sunt implicați un număr record de actori, consacrați și debutanți, dedicat istoriei abandonului copiilor instituționalizați în România comunistă.

„Horror vacui” sau „oroarea de spațiu gol”, conform traducerii din limba latină, e un spectacol ieșit total din tiparele cu care publicul de teatru este obișnuit: organizarea spațiului, durata spectacolului, dimensiunea distribuției, accesul publicului.

Opt zile de spectacol non-stop, 24 de ore, șapte zile din șapte, 505 actori, printre ei și câțiva botoșăneni, un eveniment unic în lume care a atras atenția și celor de la Cartea Recordurilor.

„Veniți pentru povești, nu pentru actori!”

Spectatorul ajuns la intrare vede afișul spectacolului și un cod QR pe care îl va scana și va intra gratuit în spațiul respectiv. Probabil în acest fel se contorizează numărul de spectatori. Eu am intrat fără să scanez. Lângă acesta un afiș-anunț adresat „spectatorilor și spectatoarelor: Veniți pentru povești, nu pentru actori. Nu vindem bilete, nu rezervăm și nu ținem locuri, nu facem foto/video cu bliț. Intrăm pe rând și stăm câte un moment, 20 de minute, alături de performer. E o ștafetă pentru toți cei care umplem câte puțin din acest gol”, încheiat cu un mesaj de mulțumire.

Pătrundem în ceea ce s-ar putea numi foaier, un culoar îngust care delimitează spațiul scenic, format din panouri informative, cu dublu rol de familiarizare și comunicare, un „prolog vizual” unde spectatorul este rugat să „ia un creion!” și să răspundă unor întrebări: „Putem schimba ceva?”, „Ce este o familie?”, „Ce este o comunitate?”, „Ce te face să te simți în siguranță?”, „Cine nu te-a abandonat niciodată?”, „Pe cine nu vei abandona niciodată?”

„Dacă nu e aglomerat afară, stai cât ai nevoie”

Un afiș de mari dimensiuni, situat imediat în dreapta intrării, ilustrează etapele semnificative din istoria sistemului de protecție a copilului în perioada 1946 – 1997, documentat de echipa Muzeului Abandonului (Muzeul Abandonului, fondat în 2021 de Oana Drăgulinescu, este un muzeu-forum digital și participativ, care își propune să cartografieze cultura abandonului și să ofere o narațiune istorică a fenomenului abandonului și instituționalizării copiilor în România), un preambul a ceea ce se va auzi în sala în care spectatorul intră cu un amestec de curiozitate și sfială pentru a asculta povești, respectând mesajul organizatorilor „Bine ai venit! Dacă e aglomerat afară, stai doar douăzeci de minute. Dacă nu e aglomerat afară, stai cât ai nevoie. Protejează povestitorii de gălăgie, blițuri, șoapte, forfotă”.

„Următorul performer”, timer electronic, carte de vizită olografă

Spațiul scenic este construit pe principiul apropierii dintre actor și spectator, proximitatea creează o atmosferă de intimitate în care perceperea trăirilor este reciprocă, difuzia luminii permite și ea o reciprocitate a privirii, inexistentă într-o sală obișnuită unde lumina cade doar pe actori. Designul scenografic special conceput pentru acest eveniment a eliminat delimitarea spațială scenă-public, nu există o platformă pe care să evolueze actorii, nu există un plan înclinat în care să fie scaunele publicului. Suprafața este plană, actorul e așezat pe scaun, spectatorii iau loc pe băncile care mărginesc cei trei pereți, astfel contactul vizual este maxim, publicul și actorii sunt la același nivel. Pernuțele asigură confortul necesar, iar atunci când sunt mai mulți spectatori decât locuri, acestea se transformă în puf-taburet. Scenograful a prevăzut și un loc pentru „următorul performer”, actorul care se pregătește să intre, situat la capătul băncuței pentru public. Un cronometru electronic plasat pe peretele din fața actorilor contorizează timpul alocat reprezentației, o cameră de filmat înregistrează permanent spectacolul-maraton sunt alte două elemente absolut necesare.

Atrage atenția „cartea de vizită olografă”, în fapt un panou situat pe peretele opus intrării, pe care, la finalul poveștii actorii se semnează, mărturie a implicării într-o cauză care a generat traume multor persoane.

Actorii au avut libertatea de a-și alege modalitatea artistică prin care ilustrează povestea, tehnica potrivită, accesoriile necesare în vederea unui impact maxim.

Am fost norocoasă să urmăresc și prestația artistică a altor actori în afara celor din Botoșani pentru care mă aflam acolo, în dimineața zilei de 17 februarie, începând cu ora 5.20. Am fost uimită și de prezența câtorva spectatori la o oră atât de matinală și pe o vreme neprietenoasă (ninsese mult, trotuarele erau acoperite de zăpadă, circulația era îngreunată atât pe șosea cât și pe trotuare).

„Puntea dintre lumea lor și lumea noastră”

Raluca Balan, prima actriță din grupul botoșănencelor programate la ora 6.00 a ales pentru performance lectura, combinată cu o activitate practică – cusutul - implicând și persoane din public. Povestea primită de la organizatori avea ca subiect pe Elena, o asistentă la o școală ajutătoare din Alexandria care își amintește de fetele cu deficiențe intelectuale trimise acolo, „cazuri” pentru autorități, niște „copii care meritau să fie auziți, văzuți și iubiți”, după părerea Elenei care organizase un atelier de cusut „locul unde acele fete puteau fi ele însele”. Prin vocea Ralucăi este rememorată amintirea Mariei, o tânără cu deficiențe de auz care vorbea puțin și cu care a învățat să comunice prin „gesturi, zâmbete și atingerea mâinilor pe material”, Anda a fost copilul cu întârziere în dezvoltare, căreia îi străluceau ochii când termina ceva de făcut, descoperind frumosul creat de mâinile ei. Împreună cu acele fete a depășit momentul cutremurului din 1977 când clădirea a fost distrusă, dar nu și spiritul, ele continuând „să coase, să învețe și să crească punându-și speranțele și dezamăgirile în fiecare ac și fir de ață”. La finalul poveștii Elena mărturisește că atelierul de cusut a fost o vindecare pentru fetele care purtau în suflet povara unei lumi care nu le înțelegea, iar pentru ea o lecție de curaj pe care nu o va uita niciodată.

Raluca Balan a adus cu ea un set de câteva mileuri prinse unele de altele, cusute pe pânză, „puntea dintre lumea lor și lumea noastră”, arătându-ne munca Elenei din atelierul de cusut, o persoană din public ajutând-o să termine festonarea marginii unui mileu.

Actrița a mărturisit emoționată că bluza-ie pe care o poartă este cusută de o tânără, Brândușa, cu întârzieri în dezvoltare, că datorită mamei ei, psiholog la o școală din Botoșani, a avut contact cu tinere din sistemul de ocrotire de la care a învățat să coase goblen și să confecționeze brățări.

„Un moment de vindecare pentru mine”

O poveste dureroasă despre bunicii unei femei, fugiți din Ucraina de teama deportării în Siberia, ajunși la Galați unde s-au stabilit, a fost auzită datorită Sophiei Mititelu, studentă la actorie, și ea din Botoșani. Cu tremur în glas, pagini duioase dintr-o perioadă zbuciumată, scrise de nepoata a cărei viață e puternic marcată de ceea ce au trăit bunicii ei ne este dezvăluit, figura bunicii, o foarte bună gospodină, talentul de povestitor al bunicului, evocarea fratelui acestuia la îndemnul căruia a scris povestea „pentru ca lumea să știe povestea noastră”. Autoarea mărturisește că abia la 23 de ani a aflat cine este, de unde vine și care e povestea familiei ei, frica adulților s-a transmis și nepoților.

Sophia Mititelu a fost impresionată de textul primit, pentru că i-a permis retrăirea unor amintiri cu bunicii ei, apreciind aceasta ca „un moment de vindecare pentru mine”.

„Stăm cu fricile în noi și nu mai formăm o comunitate”

În dialogul inițiat cu publicul a dorit să afle motivul pentru care la o oră atât de matinală, 7:20, se aflau acolo destul de multe persoane. „Curiozitatea de a afla ce forme poate îmbrăca abandonul”, ”fiind foarte mulți oameni abandonați în copilărie ne pierdem dorința de a face parte dintr-un grup, ne e frică să mai stăm pe lângă alți oameni, stăm cu fricile în noi și nu mai formăm o comunitate”, au fost răspunsurile primite.

Finalul performance-ului a fost încheiat cu un gând despre o altă formă de abandon, cel emoțional, și vindecarea cu ajutorul comunității ilustrat într-un scurt video.

„Am părinți”

Pe Diana Pomparău, din Botoșani, cea care a urmat Sophiei, nu am urmărit-o de la început (din motive obiective), textul încredințat ei vorbea despre relațiile dintre părinți văzute prin ochii copiilor lor și primul ei gând ulterior citirii (de mai multe ori) a fost „cum se potrivește acest text în contextul mai larg al proiectului”, pentru că cele prezentate anterior făceau referire la situații de abandon, relatau poveștile nefericite ale oamenilor care au suferit, astfel a conștientizat importanța unor acțiuni banale pe care poate să le facă (mersul pe jos, igiena cotidiană) considerându-se norocoasă că „pot să-mi permit să plătesc o chirie într-o capitală europeană, pot să cumpăr o anumită pastă de dinți din supermarket, să-mi schimb periuța de dinți la trei luni”, dar ceea ce este esențial e că „am părinți”, relația dintre ei și cea cu ea le consideră secundare, accentuând existența lor în viața ei, faptul că-și poate privi mama identificându-i trăsăturile pe propriul chip când se privește în oglindă, că se poate recunoaște în comportamentul tatălui din anumite situații, „ei sunt părinții mei, mă identific în ei, sunt o norocoasă că îi am așa cum sunt ei”.

Textul primit a fost un bun pretext pentru a provoca publicul la un dialog în care Diana Pomparău i-a antrenat pe absolut toți cei prezenți, dovedind că pe lângă talentul actoricesc este și un excelent comunicator, cu prezență de spirit, spontaneitate, o naturalețe adolescentină care a impresionat plăcut.

Bineînțeles, gheața a fost spartă de actriță care a precizat că povestea ei e o „combinație între toate”, că abandonul nu este „forma unei lipse, ci este sub forma unei complaceri într-o situație”, gândurile exprimate i-au încurajat pe ceilalți să se deschidă și să împărtășească propriile experiențe, o bună ocazie, poate, de vindecare prin cuvânt sau de începere a ei.

„Să-mi imaginez că nu am părinți nu am reușit niciodată”

Finalul i-a aparținut actriței Diana Pomparău care a declarat că își poate imagina absolut toate situațiile pe care le presupune interpretarea unui text, în așa fel încât să poată ajunge la sufletul publicului, cu o singură excepție „Să-mi imaginez că nu am părinți nu am reușit niciodată”, fiindu-i extrem de greu să-și apropie această realitate.

În afară de prestația celor trei actrițe din Botoșani am mai urmărit câteva performance-uri pentru că am dorit să am o imagine mai clară despre acest proiect în care s-au implicat atât de mulți actori, dar și mulți autori de texte-mărturii, cu valoare documentară, persoane care au avut tangență cu mediul instituțional din perioada comunistă 1946-1997.

S-a vorbit despre diverse forme de abandon: de sine, al cuiva drag sau al unui proiect, despre golul sufletesc din suflet, despre faptul că toți am trăit la un moment dat sentimentul abandonului.

Abandonul metaforic

Deși cuvântul are o conotație tristă, dureroasă, o actriță a dorit să scoată în evidență „partea frumoasă” a cuvântului abandon, explicând că ne putem abandona în plăcerea de a admira marea iarna sau cea produsă de privirea somnului copilului, ori să ne lăsăm abandonați în brațele libertății.

„Cine vrea să fie casa mea?”

Cineva a spus povestea unei emigrări, textul primit a avut un impact covârșitor, ea fiind la rândul ei o emigrantă revenită în țară, care nu și-a mai regăsit casa părintească mirându-se că se poate trăi și fără acest adăpost securizant, dar dorindu-și să aibă una, căutând ajutor în public „Cine vrea să fie casa mea?” Iar „casa” a pornit spre ea și a îmbrățișat-o. A fost, poate, cel mai înduioșător moment din spectacol care a declanșat o lacrimă atât actriței, cât și publicului.

„Adevăratul abandon nu e atunci când pleci, e atunci când nu mai ai unde să te duci”

Mărturia unei tinere crescută de bunici până la o vârstă, revenită acasă la părinți unde a trăit momente de teroare din cauza climatului familial dominat de certuri violente, a fost redată de o actriță cu o voce frumoasă care a punctat momentele de tensiune din text prin fredonarea refrenului cunoscutei melodii a lui Smiley „Acasă”, „Vreau să cant să visez și să râd/Să nu uit să mă joc câteodată/Și-atunci când în lume voi pleca/Să nu uit să mă-ntorc acasă”, încheind prin a spune că prea târziu realizăm că am fost iubiți cu adevărat, că suntem într-o continuă căutarea fericirii, dar riscăm să o pierdem pentru că „acum ne e nouă bine, dar vrem mai mult”.

La invitația ei am fredonat împreună refrenul melodiei „Acasă”, apoi legat de tema abandonului concluzia a fost că „Adevăratul abandon nu e atunci când pleci, e atunci când nu mai ai unde să te duci”.

Pentru fiecare spectator, finalul performance-ului continuă la ieșire cu un „epilog vizual” reprezentat de întrebări și sugestii scrise pe panourile-pereți: „Cum se va schimba România?”, „Care este opusul abandonului?”, „Întreabă ce vrei”, „Scrie ce simți”, „Discuții libere”.

Am sesizat utilizarea celor două non-culori: alb pe panourile denumite „prolog”, negru cele „epilog”, n-am reușit să decodific simbolistica, dar am citit unele gânduri exprimate de spectatori.

Ultimul „act” din spectacol se încheie în spațiul dedicat „Muzeului Implicării”, unde spectatorii se informează despre modalitățile diverse prin care pot deveni „actori activi” susținând demersul echipei de la Muzeul Abandonului. Codurile QR facilitează accesul la informații complete.

Spectacolul-maraton în desfășurare poate fi considerat o călătorie prin(tre) destinele unor oameni care trăiau alături de noi, de care știam că există însă viața lor dincolo de zidurile instituțiilor care îi găzduiau era o enigmă pentru că publicațiile vremii nu scriau despre asta sau o făceau într-un mod convenabil lor.

Un periplu emoțional generator de introspecție, capabil de generarea unor schimbări personale urmate de o implicare în împreună-schimbare, un demers a cărui reușită va depinde de tenacitate, persuasiune, comunicare, relevanța pentru comunitate.

Raluca Balan, Sophia-Elena Mititelu, Diana Pomparău, Diana Amitroaie, Bogdan Bogdănoiu, Tavi Mateiciuc, Ioana Alexuc, Theodor Șoptelea, Diana Rotaru, Ilinca Prisacariu, aceștia fiind doar câțiva dintre cei implicați în umplerea spațiului gol cu poveștile adevărate ale celor care au trecut prin instituțiile de ocrotire ale statului comunist. E vorba despre actorii botoșăneni identificați, e posibil să mai fie și alții pe care nu-i știu.

Am dorit să aflu niște răspunsuri referitoare la implicarea actrițelor din Botoșani în cadrul proiectului „Horror Vacui”, adresându-le aceleași întrebări.

 -Cum ai aflat despre acest proiect și care a fost motivația implicării?

„Am fost contactată de unul dintre organizatori și mi s-a părut provocator, foarte frumos așa că am acceptat fără ezitare, chiar i-am rugat să mă programeze la o oră mai „anormală”, mereu e nevoie de oameni care să facă acest compromis, să se trezească devreme și cred că e important să fii disponibil” (Raluca Balan a avut intervenție la ora 6.00)

„Am aflat printr-o prietenă care dorea ca cineva să o ajute cu un text sau pur și simplu să se implice, dar și de pe Instagram, prin urmare am considerat o oportunitate perfectă de a împărtăși ceva într-o comunitate, de a mă implica activ într-un demers prin care lucrurile spuse astăzi vor ajunge undeva. cei din această asociație au făcut și o scrisoare către președinte pentru a aduce la cunoștință condițiile copiilor din orfelinate” (Sophia-Elena Mititelu)

„Am aflat de la Cristina, o prietenă care se știa cu inițiatorul, actorul Alexandru Ivănoiu, că e un proiect de mare amploare în care sunt implicați mulți actori, sunt povești de spus, de asta suntem actori” (Diana Pomparău)

-Ce așteptări ai de la acest eveniment inedit?

„Un mare succes pentru organizatori de a întrece toate recordurile pentru că e primul în lume, a intrat în atenția celor de la Guiness Book” (Raluca Balan)

„Sper că toate cele 505 voci vor fi auzite și ascultate, am speranța că se va schimba ceva, că vor mai fi și alte evenimente de genul, care se pare că aduc și o anumită cauză în atenție dar și strâng foarte multe persoane care se pot regăsi într-o anumită comunitate” (Sophia-Elena Mititelu)

„Mă aștept ca lumea să fie puțin mai conștientă de situația oamenilor și a copiilor care cresc în orfelinate și statul să se orienteze mai mult spre acești copii și statul să investească mai mult în mai ales în educația acestor copii care nu au norocul de a avea niște părinți care să-i ghideze, deci au nevoie de mai mult ajutor pentru a-și croi un drum în viață” (Diana Pomparău)

-Ai avut ocazia să cunoști/discuți copii abandonați?

„Bluza pe care o port este cusută de o tânără cu întârzieri în dezvoltare, iar datorită mamei mele, psiholog la o școală din Botoșani, am avut contact cu tinere din sistemul de ocrotire de la care am învățat să cos goblen și să confecționez brățări” (Raluca Balan)

„Când eram în clasele primare aveam activități de vizitarea a orfelinatelor și a fost un lucru bun pentru noi de a realiza ce avem, pentru ei o modalitate de a interacționa cu persoane din exterior și de a-i ajuta într-un fel sau altul” (Sophia-Elena Mititelu)

„Bunica maternă a crescut într-un orfelinat, străbunicii nu au avut posibilitatea financiară să o crească, pe altcineva nu am cunoscut”. (Diana Pomparău)

Generația tânără de specialiști în artele spectacolului este extraordinar de talentată, de motivată, de ancorată în rezolvarea problemelor apărute în societate, dovedind în primul rând o puternică maturitate în gândire, o asumare, dar și un curaj de a spune lucrurilor pe nume într-un mod artistic, emoționant, onest, fără a leza pe cineva, doar a atenționa.

Și asta se întâmplă nu doar în teatru, ci și în celelalte arte.

Este extraordinar de matură la o vârstă la care experiența lor de viață aproape că nu există, cel puțin cei până în treizeci de ani, dar sunt foarte fini observatori, foarte sensibili la fenomenele/aspectele altfel din societate, la manifestările și foarte empatici dorind să le expună dar și să găsească soluții.

Acest sejur teatral pentru public, maraton pentru actori, a permis comunității să conștientizeze importanța implicării într-o cauză, dorința de a sensibiliza publicul și decidenții de a căuta împreună soluții pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. lucruri nespuse, înghesuite, înfășurate în tristețe au ieșit la iveală și (poate) au vindecat pe mulți. Consecințele se vor vedea, probabil, în timp, important este că poveștile au devenit publice și poate că acest demers artistic va fi continuat și îmbogățit prin contribuția cineaștilor, implicarea unei edituri în publicarea în volum a celor 505 mărturii-povești adevărate.

Horror Vacui este un proiect al Asociației Art Fusion, („A”, de la Atitudine, „R” de la „Realitate” și „T” de la „Transformare”, fondată în 2007) finanțat prin Granturile SEE și Norvegiene – Fondul Național Bilateral în cadrul Programului RO-CULTURA, dezvoltat pe platforma „Papercuts” non-stop în perioada 15-22 februarie, spectatorii fiind invitați la galeriile Galateca din București.